Între timp, a început să bată vântul tare.
Aerul plesnește marea în rafale, ca o biciușcă și ridică din ea o ceață albăstruie de stropi microscopici pe care o poartă peste nisip, spre măslini. Mi-am strâns lucrurile în sacoșă și am luat-o spre pensiune sprijinindu-mă în sulița Sulițașului.
Trebuie să nu mai dau atenție întâmplărilor de aici. Oricum nu înțeleg nimic. Trebuie să mă pregătesc de drumul înapoi spre casă și de acolo la Irene. Nu înțeleg cum de am putut să găsesc pe coasta uscată și pietroasă de aici bățul acesta care aparține altui timp și altui loc, dar dacă unele lucruri par absurde, asta nu înseamnă că ele nu există și nu se pot întâmpla chiar în fața mea.
La fel cum și marea este absurdă. Dar există peste tot, de jur împrejur.
– Gata cu plaja pe ziua de azi? mă întreabă Doamna Bianca când mă vede.
Stă pe aceeași bancă pe care stătea când am plecat, sub același copac, cu același telefon în mâini. Și râde.
– Da, gata! Nu se mai poate sta, că bate vântul tare, zic.
Ajung în dreptul băncii pe care stă ea și mă opresc în fața ei.
– Așa bate pe aici, zice fără să își ridice ochii din telefon. Cu zilele. Cu săptămânile. Ați avut noroc că ați prins zile liniștite până acum.
– Da, au fost zile liniștite, zic.
– Dar ce baston aveți! zice ea, luându-și doar pentru o clipă ochii din telefon și uitându-se la sulița Sulițașului.
Mă intimidează faptul că trebuie să vorbesc despre el.
– L-am găsit pe aici, zic.
– Da, zice ea și bate de câteva ori cu degetul în ecranul telefonului, marea aduce tot felul de lucruri. Nici nu știi peste ce dai dacă mergi în lungul plajei.
– Așa este, zic, amintindu-mi de cascheta generalului Strushkais aruncată pe nisip, cu cozorocul aurit îndreptat spre insulă.
Apoi Doamna Bianca ridică ochii spre mine și spune un lucru cu totul neașteptat.
– Să știți că marea este un depozit de oameni morți și de oameni încă nenăscuți. Uneori, noaptea, dacă marea este liniștită și, mai ales, dacă e și lună plină, îi poți auzi vorbind în apă pe cei care încă nu s-au născut. Unii cred că ce se aude este vuietul mării dar de fapt este rumoarea vocilor care urmează să vorbească în viitor pe pământ. Toată marea este plină de oameni goi, de tot soiul. Buni și răi, frumoși și urâți. Chiar acum prin mare se asamblează și circulă cele mai frumoase femei care vor vorbi pe pământ peste câteva mii de ani. Sub formă de plancton și de alge.
Mă așteptam să izbucnească în râs, dar Doamna Bianca rămâne serioasă. Nu știu ce să spun. Mă gândesc la Irene. Ea este rezolvarea tuturor problemelor mele. A tuturor îndoielilor. A tuturor necunoscutelor mele. Irene este înțelesul a tot ce nu înțeleg. Mă agăț de ea ca de cel mai complet și corect dicționar explicativ al lumii. Nu am niciun motiv să o contrazic pe femeia aceasta care bate din când în când cu degetul arătător în ecranul telefonului.
– Când este următorul feribot spre insulă? o întreb.
– Vă place ciorba de pește?
– Îmi place, zic.
– Domnul Negru a făcut astăzi o ciorbă de pește grozavă. E mare bucătar. Dacă vreți, pe seară vă invităm la o porție.
Nici nu știu ce să zic.
– Da, vreau. Nu am mai mâncat demult o ciorbă de pește. Locuiesc singur și nu gătesc mâncăruri complicate.
Și pentru că nu știu ce altceva să mai spun sau să mai fac, mă întorc să plec. Dar Doamna Bianca îmi atrage, în felul ei, atenția:
– Nu cumva mi-ați rămas dator cu ceva? spune ea.
Mă gândesc că, de fapt, după întâmplarea de pe șosea, îi rămăsesem dator cu însăși viața. Dar acum nu aveam deloc habar la ce se gândea.
– Probabil că da. Dar amintiți-mi, cu ce.
Ea râde și mai dă o dată cu arătătorul în ecranul telefonului. Același râs de femeie grăsuță, sincer și din tot sufletul. Nici nu știu cum poate să scoată atâta râs firesc, neprefăcut, din ea. Aștept să îi treacă râsul ca să poată vorbi din nou.
– Ați spus că o să îmi spuneți ce i s-a întâmplat lui Munnot.
Avea dreptate. Când vorbisem cu ea pe plaja de la Mavua iar domnul Negru o aștepta în mașină printre măslini, îi spusesem că lui Munnot i se întâmplase ceva rău.
– Așa este, zic. Vă spun, sigur.
– Foarte bine, spune ea și bate o dată din palme, ca un copil bucuros. Atunci, deseară, pe la șapte veniți să mâncăm o ciorbă bună de pește și să îmi spuneți ce i s-a întâmplat lui Munnot .
– Unde să vin?
– La noi, la camera 01. Este pe hol, ultima pe dreapta, lângă baie.
– E foarte bine așa! zic.
***