Mă uit la sulița Sulițașului.
Ce dobitoc, și Kaniko ăsta! Neglijența lui a fost încadrată la Fapte Criminale și s-a făcut din el un exemplu pentru toți ceilalți cadeți din Institut. L-au judecat în baza unei legi pentru soldați minori și i-au dat douăzeci și doi de ani de pușcărie. Omor din culpă prin nerespectarea regimului de păstrare și manipulare a armamentului și munițiilor.
Doamne, ce prost! Era neras de vreo trei zile și nu părea să îi pese vreun pic când a auzit sentința. Noi, ceilalți, stăteam pe scaune, cu capetele descoperite și cu palmele pe genunchi și ascultam cu groază cum i s-a pronunțat sentința care urma să îl scoată din rândul oamenilor. Pe toți ne-a trecut un fior de teroare.
Îl condamnau să stea în pușcărie mai mulți ani decât trăise el până atunci. El doar a zâmbit șmecher într-un colț de gură și și-a trecut mâna prin păr de parcă urma să se întâlnească cu vreo fată și trebuia să arate frumos. În schimb, a plâns cu sughițuri și cu suspine când a trebuit să predea piculina. Piculina era primită de la Clubul de Muzică, era deci a Armatei și nu avea voie să o ia acasă. Pe urmă, deși nu mai avea dreptul acesta pentru că fusese deja decăzut din toate gradele și funcțiile militare, ne-a salutat militărește pe toți și a plecat arătând ca un actor italian, neras de vreo câteva zile, care urma să joace într-un film cu pușcăriași. Habar nu am de ce aud acum plânsul lui de copil.
Lui Pelarto a trebuit să îi amputeze încă un deget, pe lângă cele două făcute praf de rafala lui Kaniko. Fără trei degete, Comisia l-a declarat inapt pentru cariera militară și l-a scos din evidențele Armatei cu Livret Galben. Livretul Galben te scutește pe viitor de orice fel de convocări sau obligații de luptă.
A plâns mult. Adormea plângând, plângea în somn și se trezea plângând. Apoi a plecat acasă plângând în hohote pe aleea din fața comandamentului. Mi-a fost tare milă de el. Poate că pentru el ar fi fost o întâmplare mai norocoasă dacă gloanțele i-ar fi zburat mai degrabă coaiele decât degetele.
Plângea de parcă medaliile de la campionatele de tenis de masă, câștigate cu gesturi atât de grațioase și cu o îndemânare fermecătoare, nu ar mai fi însemnat nimic, iar rostul lui pe lume se risipea. Noi l-am însoțit până la poartă, ducându-i pe rând valiza în care avea paleta lui specială, cu o față de cauciuc roșu și cu una de cauciuc albastru si mingiile albe de ping-pong și niște caiete. Fără uniforma în care ne obișnuisem să îl vedem zi de zi, îmbrăcat cu niște pantaloni civili deschiși la culoare aduși de taică-su și cu o bluză în carouri, cu niște pantofi maro scâlciați, Pelarto părea acum un civil oarecare, autonom și anonim.
Tot ce a rămas din el în mintea mea a fost bandajul alb care se făcea din ce în ce mai mic în depărtare când ne făcea el semne de adio, și în care avea acum cu trei degete mai puțin pentru tot restul vieții.
Pe el l-am uitat repede dar plânsul lui nu l-am uitat niciodată. Și plânsul lui se amestecă acum în briză cu plânsul lui Kaniko. Și cu râsul cretin al lui Munnot.
Nu mai vreau niciun plâns. Și niciun râs!
Vreau o egalitate a mea cu mine însumi.
***