Toate ferestrele dormitorului erau deschise și, pentru că ușa nu se mai închidea din cauza unei umflături din parchet, era curent și perdelele fluturau în toate cele șase geamuri.
Era în aprilie.
Fiecare ne făceam de lucru după cum ne tăia capul pentru că eram în cele două ore de odihnă regulamentară de după masa de prânz. Unii moțăiau pe paturi, alții stăteau cu ochii în tavan, alții răsfoiau o carte. Tocmai primisem o scrisoare de acasă și mă chinuiam să descifrez scrisul cu litere prea mari și prea aplecate spre dreapta al tatei. Îmi scria să fiu supus și ascultător ca să nu îi fac de râs pe acolo printre străini. Era o după amiază ca oricare alta și nimic nu prevestea întâmplarea aceea bizară și fără înțeles la care urma să fim martori fără să vrem.
Munnot își făcuse rost de o pereche de pantaloni de roșii și de niște bascheți albi și nu avea stare deloc. Făcea ture pe parchetul dintre paturi scârțâind din tălpile de cauciuc și se uita la bascheții din picioare cu o admirație tâmpă. Iar și iar. Îi plăcea la nebunie cum îi stătea în pantaloni roșii și cu bascheți albi. Alerga un pic, scârțâia din tălpi, se oprea și se uita în jos la bascheții lui și hăhăia. Apoi mai alerga puțin și iar se uita la bascheți și se admira. Și treningul și bascheții erau neregulamentari.
În Institut era interzis să ai sau să folosești orice fel de haine civile. Până și chiloții pe care îi purtam pe sub pantalonii de instrucție, tot din efectele Institutului veneau. Să posezi, să tăinuiești, să depozitezi sau să împrumuți haine civile, era una dintre cele mai grave abateri pe care o putea comite un cadet și pentru care puteai să zbori rapid din Institut cu o mie de tinichele de coadă. Se presupunea că dacă ai haine civile, ai de gând să sari gardul și să pleci la băutură sau cine știe pe unde, fără să fii observat și oprit de patrule. Era vai de capul tău și al familiei tale dacă erai prins.
Se încadra la Dezertare.
– Mai stai mă-n pula mea la un loc ca nu pot să citesc din cauza ta, i-a strigat Kaniko oprindu-se din răsfoirea revistei de arte marțiale. Ce dracu te-a apucat?
Pe Munnot însă îl luase un fel de o nebuneală.
S-a oprit brusc din alergarea printre paturi chiar la capătul intervalului, s-a întors cu fața spre tot dormitorul și, în loc de răspuns, ne-a pus la toți o întrebare pe cât de neașteptată, pe atât de sinistră.
– Mă credeți că eu pot să ies pe fereastră?
Și întrebând asta îi căuta din ochi privirea lui Kaniko.
– Ce să faci, mă? îl întreabă Stupko care era chiar lângă el.
Munnot râde. Hăhăie!
– Să ies pe fereastra din stânga și să intru înapoi pe fereastra din dreapta, zice el și arată, pe rând, cu mâna înspre cele șase ferestre.
– Du-te, bă-n mă-ta, de idiot! Ce ai? Ai înnebunit?
Trebuie că se întâmplase ceva cu Munnot, pentru că dormitorul nostru e la etajul cinci, în Clădirea Comandamentului, iar camerele sunt atât de înalte încât, puse unul peste altul, Comandamentul face cât un bloc cu zece etaje. Vocea înadins îngroșată a lui Stupko, care își dă seara cu Juvenal pe coșurile de pe față și se chinuie să pară matur, l-ar fi intimidat pe oricare altul. Dar nu și pe Munnot , în după amiaza aceea. Hăhăie în continuare.
– Punem pariu că pot?
– Poți pe mă-ta! zice Kaniko scârbit de tâmpeniile lui.
Numai că Munnot , deși râde, nu glumește.
Se apropie de fereastra din stânga iar noi ne uităm la el cu un început de stupoare care ne îmbolnăvește, pentru că ceea ce vrea el să facă nu are niciun rost și nicio legătură cu viața noastră sau cu ceea ce se întâmplase până în clipa aceea în dormitor. E ora noastră de program de voie. Din senin, Munnotul ăsta urât și cretin vrea să rupă curgerea simplă a după amiezii cu o scamatorie absurdă și periculoasă pe care nu i-a cerut-o nimeni.
– Muie, stai mă dracului la un loc! Ce mă-ta te-a apucat? ridică la el vocea Kaniko, zeflemist. Vrei s-o mierlești?
Munnot însă ajunge la fereastră, se apucă cu mâinile de tocul geamului, se trage cu putere, și, dintr-o dată e în picioare pe pervaz, proiectat pe cer în cadrul de lemn al ferestrei deschise.
Ca într-o ramă de fotografie.
– Băi, dobitocule, dă-te mă jos de acolo, ce dracu te-a apucat? strigă la el Mase, un tip studios și atletic, care are toate șansele să ajungă șef de clasă.
Munnot însă, dintr-un motiv știut numai de el, s-a transformat în cu totul altceva decât știam noi că era până atunci. Cred că se simte erou și nu vrea să rateze gloria din cadrul dreptunghiular al ferestrei. Mă ia amețeala numai uitându-mă la el, pentru că eu am rău de înălțime chiar și atunci când văd blocuri înalte la televizor. Stă în picioare la mijlocul pervazului, pe jumătate acoperit de perdeaua transparenta care îi flutură peste piept și și-a ridicat mâinile în lateral ca să ne arate că nu se mai ține de nimic.
Și hăhăie.
Și chiar nu se ține de nimic.
E în echilibru pe pervazul ferestrei de la etajul cinci al Comandamentului și hăhăie de parcă tocmai s-ar uita la un film cu Stan și Bran care îl distrează. În spatele lui e soarele, mare, roșu, aproape rece, pe care pare că se sprijină. Și dedesubt, cinci etaje mai jos, pavajul de piatră al aleii pe care dimineața defilăm în pas de gâscă pentru onorul Comandantului.
– Ce te-a apucat, Muie? îl întreabă Kaniko mirat de-a binelea, ridicându-se într-un cot și uitând-se de la el cu un zâmbet de îndoială pe față. Ai înnebunit? Vrei să zbori ca tac-tu?
Munnot hăhăie și dă din cap în semn că da, vrea să zboare cu reacție și sare pe pervazul ferestrei când într-un picior când în celălalt ca într-o alergare pe loc. Se mai uită din când în când, pe furiș, la bascheți și, nu știu de ce, la unghii. De pe perdeaua ferestrei i-a rămas o scamă albă pe pantalonii lui roșii de trening. Se oprește puțin, apucă scama între degete și o aruncă spre înafară. Scama plutește luată de curent. Apoi dă iar din mâini ca din aripi. Perdeaua se înfășoară și se desfășoară de pe corpul lui odată cu curentul ușii. Acum nu mai râde nimeni de el. Acum râde el de toată lumea și asta îl dă un curaj absolut cretin de care nu are nimeni nevoie.
M-a luat amețeala.
Mă așez pe marginea patului și mă uit prostit la Munnot, incapabil să înțeleg ceva sau să fac ceva. Știu că este un dobitoc dar nici măcar pentru un dobitoc ca el pervazul ferestrei de la etajul cinci nu e un loc potrivit.
Și în clipa următoare, spre groaza tuturor, Munnot face un pas lateral pe partea din afară a pervazului și dispare în spatele zidului dintre ferestre.
Tot dormitorul a înmărmurit. Munnot nu se mai vede. E pe cornișa mică de afară, dintre ferestre.
Dar după cinci secunde, Munnot apare în cadrul ferestrei următoare ținând-se cu mâinile de zid și râzând cu gura până la urechi. Toată lumea se relaxează brusc și îl înjură de familie și de muie.
– Băi, dobitocule, dă-te, mă în mă-ta, jos de acolo!
Munnot hăhăie.
– V-am spus că pot?
– Poți, Muie, bravo ție, dar acum hai încoace că avem ceva treabă, zice Stupko cu vocea lui îngroșată anume.
– Băi, v-am spus că pot? întreabă el din nou, mai tare, de parcă prima dată noi nu am fi auzit.
– Poți mă, dobitocule, sigur că poți! Dar hai, dă-te jos că poate te vede Plossa de afară și ne fute pe urmă pe toți o săptămână cu salt înainte.
Munnot dă din cap în semn că nu, nu vine. Și râde de se prăpădește.
– V-am spus că pot!
Face un pas lateral și dispare din nou.
Aerul dormitorului a devenit, brusc, toxic. Apare în cadrul următoarei ferestrei. Dintre canaturile ei, ca de pe o scenă, cu zâmbetul ăla idiot pe față, face o plecăciune către publicul din dormitor și își înfășoară, ca o cadână rușinoasă, umerii cu o parte a perdelei.
Pare complet cretin.
– Băi, mergeți unul și anunțați-l pe Plossa, șoptește Lupo, tipul cu buza de sus mult ieșită în afară care vrea cu tot dinadinsul să învețe să construiască transportoare blindate. Du-te, Sulițașule!
Sulițașul o ia la fugă în jos pe scările lustruite și alunecoase, în papuci, cu sulița în mâna dreaptă. Biroul Domnului Plossa e undeva pe lângă infirmerie, pe aleea cu brazi argintii, de unde se ridică și poșta pentru cadeți. Când vine poșta e bătaie mare acolo, fiecare așteaptă cu sufletul la gură să vadă dacă i-a scris cineva și se înghesuie să fie cât mai aproape de geamul prin care Oase strigă numele și împarte plicurile. Dar, degeaba ești aproape de geam dacă nu ți-a scris nimeni…
Munnot întârzie să apară la următoare fereastră.
Așteptăm cu sufletul la gură dar nici unul dintre noi nu are curajul să se miște sau să facă ceva. Kaniko și-a țuguiat buzele și a început să fluiere ușurel.
Munnot apare în cadrul ferestrei următoare.
Un oftat de ușurare mișcă aerul dormitorului.
– Dă-te mă-n pizda mă-ti jos de acolo! Auzi, Munnot ? Dă-te jos! Vino încoace chiar acum! E un ordin!
E Stupko, comandantul de pluton.
Munnot nu mai râde la fel ca la celelalte ferestre ci își suge un deget. S-a agățat în ceva, îi sângerează buza de jos iar pe față are două zgârieturi de-a latul obrazului.
– Băi, Muie, vezi că ți-a dat borșul la gură, zice Kaniko uitându-se la Munnot cu capul lăsat într-o parte. Apoi, parcă până și el puțin îngrijorat, zice:
– Hai, dă-te jos de acolo, gata, ne-ai convins! Dă-te-n pula mea jos că uite, Cârlig s-a căcat deja pe el de frică.
Luat pe nepregătite, Cârlig sare în sus.
– Cine s-a căcat, mă, pe el?
Cârlig e cel mai scund și slăbănog din tot plutonul. Dar îi sare țandăra din orice și are tot timpul o față supărată de parcă tocmai a luat una în bot.
– Cretin sinistru, face Cârlig către Kaniko.
Dar Munnot nu coboară.
Își scoate degetul din gură și se apucă cu mâinile de perdea. Râde iar, deși are bărbia plină de sânge. Nu zice nimic, doar râde. La fel cum face când îl scoate la tablă. Suntem toți prinși într-o uluială nesănătoasă și într-o amețeală groaznică, de parcă dormitorul e o tiribombă care se învârtește cu repeziciune în jurul unui cadet urât și cretin.
Și în momentul următor Munnot face din nou un pas lateral și dispare. E a cincea fereastră și din momentul acela, ceea ce era o după amiază obișnuită, devine, brusc, o teroare colectivă. În aerul din dormitor e o tensiune care curentează la fel ca cea electrică. Îmi bate inima de parcă mă aleargă un animal. Îl așteptăm pe Munnot cu sufletul la gură, să apară la următoarea fereastră.
Dar Munnot nu mai apare.
Întârzie.
– Ce pizda mă-si face dobitocul ăsta? Să vezi ce-i trag una în botul ăla al lui de muiangiu! izbucnește Stupko.
Și în momentul acela se ridică și se duce către ultima fereastră pe care a dispărut Munnot.
Acum îl urmărim cu toții pe Stupko. Mase și cu încă vreo doi vor să se apropie și ei de geam dar Stupko le face semn cu mâna în spate să nu se miște, să rămână pe loc. Stupko a scos capul pe fereastră. Se întâmplă ceva acolo afară. Munnot nu mai apare. Stupko se uită în lateral și s-a schimbat la față. I se aude glasul, calm, liniștit.
– Hai, Munnot , vino înăuntru.
Niciun răspuns. Nicio mișcare.
– Hai, zice Stupko din nou. Ține-te de iederă și hai, mai fă un pas.
Dar Stupko e galben la față și nasul lui coroiat, așa cum îl văd eu din profil, pare că s-a coroiat și mai mult. În clipa următoare se aude o hârșâială, un fel de frecare, un urlet animalic si în câteva fracțiuni de secundă o bufnitură puternică undeva jos, pe pavajul de piatră.
Munnot a căzut.
Ne aruncăm la ferestre să vedem ce s-a întâmplat. De sus de la ferestre, încălecați unii peste alții, îl vedem pe Munnot, jos pe pavaj. E întins într-o rână, cu o mână sub el, cu cealaltă răsucită spre spate. S-a fărâmat tot peste piatra cubică. O balta de sânge crește în jurul lui și îi desenează încet-încet pe piatra aleii, roșu închis, conturul trupului.
– Ce individ neatent la propriul lui viitor, spune Doamna Bianca după ce am terminat de povestit. I s-au dus dracului toate zilele pe iedera aia pe care a alunecat.
Și, pe neașteptate, se dă pe spate și începe să râdă. Și râde de se prăpădește! Nu știu de ce râde în felul acesta că doar moartea lui Munnot nu este comică, dar râsul ei este, ca de fiecare dată de altfel, natural și sincer.
Apoi se pulverizează pe mâini.
Domnul Negru îmi întinde încă un ardei iute. E tăcut și calm, egal cu sine. Povestea zborului imperfect al lui Munnot pare să nu îl fi afectat câtuși de puțin. Este foarte atent ca de pe masă să nu lipsească nimic și ca fiecare din noi să avem tot ce ne trebuie pentru a savura ciorba. Tocmai a aranjat în unghi drept coada polonicului din supieră cu marginea mesei și a mai desfăcut un pachet de șervețele cu un imprimeu albastru pe care le-a pus într-un suport de pe masă. Adevărul este că ciorba lui de pește este grozavă. Singurul lucru care mă deranjează un pic este că, dintr-un anume unghi, capul de pește pe care mi l-a pus domnul Negru în farfurie, seamănă cu capul cuiva cunoscut. și nu pot să îmi dau seama cu al cui.
Între timp Doamna Bianca s-a oprit din râs.
– Nu contează ce vrem noi să se întâmple, zice ea. Tot ce se întâmplă, se întâmplă tocmai pentru că trebuia să se întâmple. Dacă nu trebuia să se întâmple, nu se întâmpla.
– Cred că da, am zis în timp ce scoteam un os din bucata de pește.
Doamna Bianca așteaptă să mestec ce am în gură și să înghit și când vede că am înghițit, prinde momentul și mă întreabă:
– Auziți! Dar Domnul Plossa cine este?