Era adevărat că Irene se îmbrăca în negru și purta pantofi fără toc, dar făcea asta nu pentru că ar fi fost habotnică, ci tocmai pentru că avea un simț acut și rafinat al eleganței.
Printr-o întorsătură ciudată a minții ei, pentru ea moda cea mai elegantă a prezentului era moda trecutului. Și nu mă mira deloc, deoarece ea însăși trecea prin lume înfășurată într-o bulă de timp care nu era niciodată prezent. Negrul, spunea ea, era culoarea care făcea ca toate celelalte culori să pară vulgare.
Acesta era și singurul lucru pe care mama lui Vașco îl aprecia la ea. Faptul că se purta în negru și nu vorbea mult. Din cauza aceasta spunea despre ea că e o fată cuminte.
Dar adevărul până la capăt era că mama lui Vașco nu o plăcuse niciodată pe Irene și nu a vrut-o de noră. La fel cum Irene nu o plăcuse niciodată pe mama lui Vașco și nu și-a dorit-o de soacră. Degeaba îl bătea ea la cap pe Vașco de săptămâni întregi să caute o locuință în care să se mute doar ei doi cu chirie, că lui Vașco îi convenea să stea cu maică-sa și cu restul familiei.
Era avantajos.
Pe de o parte, economisea bani și avea mereu mâncare făcută și haine spălate, iar pe de alta o știa pe Irene supravegheată de cineva. Puse cap la cap orele și minutele, Vașco petrecea mai mult timp cu maică-sa și cu familia lui decât cu Irene. Lucrul acesta o supăra și o dezamăgea. O făcea să se simtă captivă și să o urască și mai mult pe mama lui Vașco iar pe Vașco să îl disprețuiască. Vașco nu reușea deloc să devină bărbat. Erecțiile lui timide desfășurate în tăcere sub pătură, să nu se audă în camerele celelalte, mai mult o enervau decât o înfiorau.
Dar ceea ce punea capac la toate, era că mama lui Vașco de capul ei, făcuse deja planurile despre unde, și cum, urmau să își petreacă împreună week-end-urile și vacanțele pentru tot restul anului.
Ea.
Irene simțea că se sufocă și se stinge așa că, în momentul în care a citit în ziar un anunț de la o florărie care avea nevoie să angajeze o vânzătoare, a tresărit bucuroasă. Îi plăceau mult florile. Și, mai presus de toate, voia să iasă din casă.
Era primăvară spre vară și orașul era plin de flori galbene și albastre, albe și violete, mici și mari, care se târăsc peste tot și se cațără pe tot ce le stă în cale. Flutură în briza dimineții de pe garduri, de pe stâlpi sau de pe coroana pomilor și își lase nepăsătoare parfumurile în vânt. Și, printre ele, oameni care se plimbă.
A sunat la numărul din anunț și, după ce vocea de bărbat de la celălalt capăt i-a fixat ora la care putea să meargă pentru interviu pe strada Moser, la numărul 74, a început să țopăie bucuroasă prin cameră, amintindu-și de florile din grădinița din curtea școlii. Și imediat, cu o urmă de îngrijorare, care de fapt o înfrigura și îi plăcea, a început să se gândească cu ce să se îmbrace și cu care din cele câteva perechi de sandale negre pe care le avea să se încalțe pentru interviul de a doua zi.
Totul, începând cu străduța îngustă, pietruită cu piatră cubică și cochetă pe care era așezată, și terminând cu ghivecele colorate din vitrină, i-a plăcut la florăria aceasta. Mai ales ferestrele înalte de la stradă, cu geamurile prinse în rame negre de metal care se arcuiau în așa fel încât imitau tulpini de plante împletite și păreau să vină dintr-un trecut care era pe de-a-ntregul pe placul ei.
Era o casă veche, cum îi plăceau ei, cu parter și etaj, renovată de curând, cu ziduri albe care miroseau a var proaspăt și de care atârnau peste trotuar trei felinare din metal, negre și ele. Interviul a fost mai degrabă o vizionare decât o chestionare dificilă.
Vis-a-vis, peste stradă, era o pâtisserie, cu mese și cu umbrele sub care veneau tineri și bătrâni să comande prăjituri și apă gazoasă. Patronul florăriei, un roșcovan de vreo patruzeci de ani din părțile Flandrei, care vorbea binișor în franceză și era neras de vreo săptămână, s-a uitat mai întâi la ea de sus până jos apoi a întrebat-o cum o cheamă și de unde este. Irene s-a fâstâcit un pic la început, așa cum făcea de fiecare dată când trebuia să vorbească într-o limbă străină, dar s-a recompus repede și i-a dat răspunsuri articulate și bine construite. În florărie mirosea a vegetație și a sevă care se scurgea prin tulpinile tăiate ale plantelor, a pământ de flori și a flori de tot soiul. Mirosurile se amestecau și făceau din florărie o lume cu o viață a ei, diferită de lumea de pe strada cu care se învecina. Sau de cea a orașului în care se afla.
Era atât de impresionată și atât de bucuroasă că se afla în locul acela încât, așa cum mi-a spus ea mai târziu, ar fi acceptat să lucreze acolo și fără să fie plătită, numai să nu mai stea cu mama lui Vașco și cu sfinții lui. Iar când patronul i-a propus, la sfârșit, un salariu care ei i s-a părut grozav de mare, a fost cu totul copleșită și a început să plutească.
– Mi-a adus imediat aminte de holul de la cancelarie din școala la care am învățat, mi-a spus ea, privindu-mă drept în ochi, de parcă în ochii mei vedea din nou holul de la cancelarie. Și de casă. Și mi s-a părut caldă și primitoare, de parcă era un loc care pe mine mă aștepta. Pe mine și nu pe altcineva.
***