Când nu treceam cu mașina galbenă prin chipurile succesive ale Irenei care plutea printre măslini, stăteam lungit în cort, cu laptopul deschis.
La amiază nisipul era așa de fierbinte încât, dacă făceam câțiva pași cu tălpile goale, mă prăjeam instantaneu. Și în cort se făcea foarte cald dar, prin deschizăturile lui, se făcea un curent de aer care mă răcorea. În depărtare, aerul dansa în valuri suprapuse, de parcă devenise lichid. Iar eu vorbeam cu Irene:
– Puțini bărbați vor sufletul de la o femeie. Ei îi vor trupul. Si apoi energia ei.
– Exact. Dar ei de ce nu își dau seama ca toată energia ei vine de fapt din suflet?
– Unii, am dat eu înapoi gândindu-mă, instantaneu, cu îngrijorare, în care categorie mă încadram eu.
– Am crezut că preacuviosul ăsta, cum e atât de credincios, o să aibă grijă de mine. Am crezut că merg la sigur.
– Și cum a fost, bobule?
– Îmi place să îmi spui bob de mazăre, a zis ea, și a făcut o pauză de tastat. Apoi a continuat: Nu mă gândeam să îl înșel. Locuiam cu ai lui si nici nu voia să ne mutăm singuri. Și în plus, îmi reproșa că lucrez cu un bărbat. Eu nu m-aș fi gândit la una ca asta, chiar dacă relația noastră era defectă. Dar el tot îmi reproșa toată ziua. Până mi-a intrat asta în cap.
– Te-a împins el?
– Nu pot să pun vina numai pe el. Stătea doar cu ai lui în fiecare seară, până târziu și, când venea la culcare, la ora doișpe noaptea, voia să facem sex. Eu eram soția lui, din camera cealaltă. Un fel de condiție creștină pe care el o bifase ca să corespundă în fața lui Dumnezeu și celorlalți din sat, la care le dădea maică-sa socoteală. Și trebuia să am toate calitățile unei soții bune. În schimb, taică-sau putea să înjure toată ziua prin casă fără nicio rușine sau să zică orice și să facă orice. Trebuia iertat, că așa e el. Era un mediu toxic și lui îi plăcea. Pentru că era familia lui. Și apoi, când am căutat eu singură chirie si i-am spus că ori ne mutăm, ori ne despărțim, deja era prea târziu.
A făcut o pauză. Tastase mult.
– După aceea am rămas cu el doar ca să nu fiu catalogată curvă. Cu asta mă amenința, într-un fel. Ca eu l-am înșelat. Și el m-a iertat. Și că, dacă mă lasă, o să zică lumea din sat de la noi că al lui Bogomir s-a însurat cu o curvă. Nu eram iubiți. Eram prieteni. Mai lipsea să îmi aducă caramele. Și acum suntem prieteni. Am trecut împreună prin multe și ne-am suportat atâtea dar de la început nu am avut chimie. Eram nepricepuți și credeam ca ce ni se întâmpla era bine așa cum se întâmpla. Mai ales că eram încurajați din exterior de toate rudele și de toți prietenii lui. Credeam ca așa trebuie să fie.
– Da.
– Iar eu îmi doream să fiu măritată. Care femeie nu își dorește să fie măritată?
Întrebarea asta m-a luat prin surprindere pentru că eu habar nu aveam care femeie nu își dorește să fie măritată. Mă surprindeam, încă o dată, neștiutor când venea vorba despre femei și despre dorințele lor. Și, mai ales, despre familie.
Apoi Irene a lipsit câteva minute.
– A venit acasă? am întrebat-o după ce a apărut din nou online.
– A plecat.
– A plecat?! Unde?
– La un alt preacuvios. Sa ii ducă clătite de la maica-sa. E un prieten bun de-al lui care stă singur la vreo zece stații de tramvai mai încolo, în alt cartier.
Să îi ducă clătite, m-am gândit…
Să se bucure și celălalt, în singurătatea lui, de clătite dulci.
Am zâmbit și m-am emoționat. Să se ducă zece stații de tramvai cu clătitele fierbinți în șervețele ca să își îndulcească gura și prietenul lui?
Doamne, ce prost era! Ca în povești.
– Oare nu se duce la vreo femeie? am întrebat-o, mai mult ca să îmi mut gândul de la clătitele lui.
– Nu cred că m-a înșelat vreodată. E prea credincios. Și moale. E papă-lapte la femei.
– Într-un fel îl compătimesc, am zis.
În compătimeam și mă gândeam cu ce erau clătitele. Cu mere? Cu gem? Cu iaurt?
– Și eu.
– Tu nu erai pentru el.
– Nu eram. În felul lui, e un sfânt. Dar sfinții nu știu să fută. De aceea nici nu se căsătoresc. Sunt buni numai singuri, de capul lor, prin peșteri sau pictați cu aură pe pereți de biserici. Acolo chiar sunt sexi și mă excită.
– V-ați certat des?
– De fapt nu ne certam. Doar că nu ne vorbeam. Mocneam.
– Știu cum e…
– Și apoi, când îl înșelam, mocnea el. Nu era vorba de sex, că si așa între noi sexul era nul. Îl enerva că îl mințeam. Când erau semne clare.
– Înțeleg… Si, cred că asta doare cel mai tare.
– A suferit rău. Slăbise de nu îl mai recunoșteai. Oricine îl vedea zicea că are ceva, la vreun organ, la vreo glandă.
– Înțeleg.
Și chiar înțelegeam. Mi-l aminteam pe mortul vânăt dus la groapă cu camionul expus elementelor în coșciugul deschis.
– Am fost si atunci gata să ne despărțim. Și apoi el l-a sunat pe Părintele Metodiu. Mentorul lui.
– Hmmm… Și? Ce a spus părintele Metodiu?
– Mi-a spus că să ne mai dăm o șansă. Ca el o să mă ierte. Și că a fost vina amândurora, ca nu e doar vina mea. Și că Dumnezeu, dacă a îngăduit căsătoria asta, atunci să ne mai dăm o șansă. Am fost pusă si eu la post aspru. Metanii, acatiste.
– Interesant…
– Pfff….
– Și au avut vreun rezultat toate astea?
– Au avut, pentru mine personal.
– În ce sens?
– Îți spun altădată…
Simțeam o strângere de inimă. Presimțeam, confuz, că ceea ce urmă să îmi spună nu o să îmi placă pentru că eu nu mai eram un confesor. Eram un iubit.
Și, așa s-a și întâmplat.
Dar nu am bănuit că ce urma să spună mă va tulbura atât de mult.