Sunt niște munți înalți, uneori gri, alteori vineți, alteori albi sau roșii care mă înconjoară din toate părțile, ascuțiți și abrupți.
Câteodată par aproape, alteori departe, ca și cum eu uneori vin înspre ei iar alteori plec de la ei. Dar eu nici nu vin și nici nu plec nicăieri, doar bâzâi galben cu mașina mică fără geamuri pe drumurile înguste de pământ care taie livezile de măslini. Mă sui în mașină, pun contactul și pornesc de pe dună preocupat, ca și cum am ceva important de făcut. Accelerez, trag de volan la stânga și ies în drumul de nisip. Conduc atent, ca și cum aș ști unde mă duc. Par concentrat ca și cum aș ști de ce am pornit.
Din drumul spre Mavua, se fac în dreapta drumeaguri înguste de care urcă și coboară printre măslini, sparte și strâmbe. Drumurile nu duc înspre munți. Drumurile țin mașina captivă în direcția lor și mă duc pe unde merg ele iar eu trec ca un animal pe jumătate biologic, pe jumătate mecanic și îmi marchez cu gaze de eșapament teritoriul meu și al Irenei.
E atâta soare și cer senin încât dacă pe cer apare într-o zi un nor alb, norul acela devine un eveniment important care face ziua aceea să fie diferită de alte zile. Stă cât stă, apoi se destramă iar cerul rămâne din nou albastru în locul ocupat de nor. Și pe sub cerul acela albastru merg eu cu mașina printre măslini, urcând și coborând, ca și cum aș ști unde mă duc, și de ce.
Ca și cum aș porni să fac ceva important care nu doar să îmi schimbe viața, ci să îmi dea și sens.
M-am gândit să dau locurilor nume, care să însemne ceva. Poate că numele lor le va face să devină mai concrete și mi-ar fi mai ușor să mă orientez printre ele.
Dar nu știu ce nume să le dau.
– Cine e Preacuviosul acesta? mă întreabă femeia grăsuță din fața mea, aranjându-și atentă o șuviță de păr rebelă pe frunte.
Este doamna Bianca, cea despre care am aflat că nu se bronzează niciodată, indiferent de cât de mult ar sta la soare, pentru că îi lipsește un anume pigment din piele. Manager de transport. Nu știu cum a ajuns astăzi pe aici. Pupilele i se învârtesc în găvane ca două insecte captive și, de aceea, nervoase. Pare o fetiță de patruzeci de ani. Poate chiar patruzeci și cinci. Poate chiar cincizeci. Are obrazul întins și luminos iar unghiile le are de un roșu atât de închis de parcă pe buricele degetelor i s-a închegat sânge în formă de unghii. E blondă și coafată, dar părul ei natural este alb și vopsit blond, ca să pară mai tânără. Sau ca să nu pară mai bătrână decât este.
– Auzi, ce nume, zice ea și începe să râdă cu poftă! Auzi, preacuvios! Și repetându-i numele, se dă cu capul pe spate de râs. Doamne, articulează ea printre hohote, ce nume mai e și ăsta? Preacuvios! Auzi! Ca în ceruri!
Și râde iar. Se prăpădește de râs.
Nu știu ce se produce în ea. În sfârșit, își revine, e din nou serioasă si se șterge cu un colț al batistei la ochiul stâng.
– Zău! zice ea. Spune-ți și dumneavoastră. Ce nume!
– Nu e numele lui, așa îi zic eu.
Doamna Bianca râde. Râsul ei mă face să mă gândesc la Munnot . Apoi își stăpânește râsul și zice:
– Nimeni nu își știe numele cu adevărat.
– Am avut odată un coleg nătâng care râdea mereu, din orice, zic.
Doamna Bianca râde când aude cuvântul nătâng.
– Are vreo legătură cu mine? Și eu râd la fel, zice și râde din nou.
Râd și eu. Râdem amândoi un timp.
– Nu, nu, niciuna, zic.
– Era foarte prost? mă întreabă după ce se oprește din râs.
– Cine?
– Colegul care râdea.
– Era, da, foarte prost. Era prost toată ziua, dar abia seara, după ce se dădea stingerea, îți dădeai cel mai bine seama cât era de prost Munnot.
– Oamenii sunt, în general, mai proști seara decât dimineața, zice ea.
– Se băga să spună și el bancuri, pentru că în întunericul din dormitor nu se vedea cât era de urât. Și dacă nu vedea nimeni cât era de urât, prindea curaj. Nu îl invită și nu îl așteaptă nimeni să vorbească, însă el vrea să se audă și sare peste rândul altora și hăhăie și începe să spună un banc încălecând bancul altuia. Dar, pentru că Munnot e tâmpit, și bancurile lui sunt la fel de tâmpite ca el iar la ele nu râde decât el singur. Ba îl bufnește râsul înainte de a începe să spună bancul, ca și cum în felul acesta ne avertizează că el o să spună unul tare. ”Du-te bă-n căcat cu bancurile tale de muiangiu retardat!”, îl beștelea Kaniko după ce Munnot termină de spus bancul lui idiot. Numai că Munnot hăhăie de fiecare dată cu gura până la urechi, satisfăcut în întuneric de propriul lui banc cretin ca de un act de eroism major. Până și trimiterile insalubre la canalizare și oralitate ale lui Kaniko i se par o reușită, pe care, acolo în noaptea din dormitorul de băieți, și-o adaugă fericit, cu semnul plus, la istoria lui personală, atât de puțină și la stima lui de sine fragilă. Toată lumea știe că fusese admis în Institut doar pentru că tatăl lui, aviator pe un avion de vânătoare care nu vânase niciodată nimic, fusese în tinerețe coleg de școală militară cu generalul Strushkais, comandantul institutului, căruia gușa îi atârnă peste cravată, până la decorații.
Gibo! Doamne, ce prost e și ăsta!
Un gură-spartă gras și idiot, care pute mereu a găini, de parcă tocmai a ieșit pe burtă dintr-un coteț. E venit de prin câmpiile din Sud și, de prost ce este, și-a rupt un dinte din față în baioneta puștii când deschidea o conservă de pateu pe un câmp verde. Și nici măcar nu avea voie să deschidă cutii de pateu, pentru că eram la instrucție, în desfășurare de luptă, cu salturi înainte. Și înapoi.
Stau și mă uit pe lângă doamna Bianca, spre mare. Zic, ca și cum aș vorbi cu cineva din depărtare:
– Noaptea era caldă, cu stele mici clipind departe pe cerul fără fund și noi dormeam în paturile de fier din dormitorul plutonului, fiecare în visul lui. Nu știu ce este somnul, dar dormeam când idiotul ăsta gras de Gibo s-a dus la miezul nopții în WC-ul companiei și a tras la întâmplare un șut în ușa uneia dintre cabine. Zbang! și ușa s-a deschis și s-a dat de perete!
Dar cabina nu era liberă. Înăuntru cabinei era Munnot în pielea goală. Pantalonii și bocancii îi erau făcuți grămadă pe ciment, lângă tron iar cămașa agățată într-un cui pe ușă.
– Avea colonul nocturn, zice doamna Bianca, serioasă.
– Doar că Munnot nu stătea pe tron cum stă fiecare dintre noi când își face nevoile.
M-am oprit și am nu am mai zis multă vreme nimic.
– Deci, cum era Munnot așezat? întreabă doamna Bianca, aranjându-și atentă o șuviță de păr rebelă pe frunte conștientă că trebuia să fie frumoasă în orice poziție, în orice ipostază, din orice unghi. Chiar m-ați făcut curioasă.
Are pe ea o bluză cu mâneci scurte și i se văd brațele, albe ca zăpada. Dinspre măslini, de unde este oprit Domnul Negru cu mașina la umbră, se aude un claxon. Doamna Bianca îi face semn cu mâna să mai aștepte.
– Nu l-am văzut eu, zic. Gibo l-a văzut și ne-a povestit.
Doamna Bianca începe să râdă. Râde ce râde și apoi devine din nou serioasă și e gata să mă asculte.
– Nu-i nimic, zice ea.
Femeia asta râde prostește, din orice.
– Munnot stătea pe tron, contorsionat într-o poziție pe care o inventase chiar el, și care era la fel de nefirească pe cât de nefiresc era și ceea ce voia el să facă. Stătea ca un șarpe care se încolăcise în așa fel încât să-și poată înghiți coada. Și își prinsese deja vârful în gură. Adică Munnot , de ciudă că el nu avea nicio prietenă și înnebunit de femeile acelea de pe cărțile de joc care presupun că îl terorizau și ziua și noaptea, voia să și-o sugă singur.
– Aha, zice doamna Bianca. Era auto-erotic. Făcea, adică, o economie de dragoste. Râde un pic apoi zice: Toți suntem autoerotici, să știți. Cuplul este doar pentru momente para-sexuale. Când fac dragoste, oamenii închid ochii și rămân singuri cu plăcerea lor. Fiecare se duce în lumea lui, unde își are plăcerea cea mare. Partenerul este doar cum e cheia de contact la motor, știți. Pornește motorul, dar pe urmă motorul merge singur.
Râde și își aranjează din nou șuvița de păr, anume făcută să îi cadă mereu pe frunte. Părea logic. M-am gândit la Irene. Irene lipsea.
– Extazul este doar o formă de încordare personală, mai zice ea. Trecătoare.
– Lucrați ca manager de transport? o întreb, surprins.
– Da.
– Ce fel de transport?
– Transport. În general. Ce s-a mai întâmplat cu Munnot?
Mă uit pe lângă obrazul doamnei Bianca, spre mare.
– Era așezat pe tron și se încovoiase atât de tare încât ajunsese cu vârful sexului în fața gurii și încerca să și-l apuce cu buzele. Când s-a deschis ușa, a încremenit așa, în poziția aceea dureroasă, cu el la gură. Gibo a rămas trăsnit. Se uita la sexul lui Munnot, iar Munnot se uita tâmp la dintele lipsă a lui Gibo. Gibo a judecat situația cu creierul lui de broască râioasă proastă, a trântit ușa cât a putut el de tare și a luat-o repede la fugă spre dormitoare. A început să strige ca apucatul și să sară printre paturi și ne-a trezit pe toți să ne spună ce făcea Munnot în WC-eu.
– Ați râs?
– S-au trezit unii din somn și râdeau. Alții înjurau că le-a stricat somnul. Dar din această apocalipsă a anatomiei și fiziologiei lui Munnot, pe mine m-a îngrozit gândul că și eu sunt bărbat. Mi s-a făcut o frică groaznică.. Nu mai auzisem de așa ceva. Un bărbat să își sugă singur sexul?! Și, dacă Munnot era, ca și mine, bărbat, însemna că mi se putea întâmpla și mie așa ceva? Oare Munnot ajunsese să se iubească pe el însuși ca și cum el ar fi fost altcineva? Ca și cum el ar fi fost femeie și îl iubea pe bărbatul din el? Se putea un om despărți de sine într-atât?
Doamna Bianca zâmbește:
– O dorință atât de arzătoare nu trebuia satisfăcută în closet, spune ea, lăsând la o parte nelămurirea mea. Aceasta este o dorință de dormitor. Sau de sufragerie. De cearceafuri albe și de saltea moale.
– Nu aveam sufragerii acolo, zic, ca să îl scuz, parcă, pe Munnot că alesese tocmai un closet ca să rămână în pielea goală și să se lase dus de o dorință atât de extremă pentru puțina viață pe care o trăise până atunci. Sufrageriile rămăseseră acasă, zic. La părinți. Iar dormitorul era comun și era așezat pe un munte, departe de casă.
– Da, spune doamna Bianca. Aveți dreptate… Sufrageriile și bibelourile rămân întotdeauna la părinți. Și pozele cu bebelușii în puța goală, ca să se mire și să se minuneze de ele mai târziu, când le vin musafirii, tot la ei rămân. Să bată din palme și să exclame: Doamne, când a trecut timpul? Aveți dreptate, repetă ea, și izbucnește din nou în râs.
Și râde mult. Slăbește câteva grame de atâta râs. Se zguduie. Si, pentru că stă cu spatele peste orizontul zimțuit de munți, se zguduie și munții.
Zilele trec.
– Și ce s-a mai întâmplat pe urmă cu Munnot, întreabă ea luându-și o poziție din care părea pregătită să asculte oricât.
Dar eu nu mai chef să vorbesc despre Munnot . Încerc să pun punct.
– Nu s-au mai întâmplat multe cu el. Așa a ales el, să nu se mai întâmple mare lucru cu el chiar când mai avea multe de făcut, zic
Doamna Bianca își trece mâna prin păr ca și cum părul ei nu i-ar sta în poziția în care trebuie să îi stea. Dar părul îi stă bine.
– A pățit ceva rău? mă întreabă în timp ce încă își mai aranjează o șuviță de la ureche și se uită curioasă la mine să afle ce s-a mai întâmplat cu Munnot .
– Da, a pățit ceva rău. Foarte rău. Poate vă povestesc altă dată, zic și îmi întorc privirea de la mare înspre măslini. Iar când îmi întorc din nou privirea spre ea, doamna Bianca a plecat deja în treaba ei, înspre munți. În depărtare, acolo unde drumul o face la stânga, se vede parcată mașina domnului Negru și presupun că o așteaptă să plece împreună mai departe. Are un mers de femeie grasă și cu mersul acesta dispare. Când ajunge între măslini, se mai întoarce o dată și, arătând cu mâna spre un trunchi sucit, zice din depărtare:
– Să nu vă mai sprijiniți de ei. Uite, vedeți cum i-ați strâmbat?
Apoi dispare cu adevărat, zguduită de râs. În urma ei, se zguduie o vreme și aerul în care a fost ea. Apoi se liniștește.
– Doamna Bianca, dar nu eu am strâmbat măslinii, strig eu după ea.
Dar ea e toropită de căldură și nu se mai întoarce. Face doar un gest vag cu mâna și dispare printre măslini, făcându-se de aceeași culoare ca ei.
În urma ei, zilele trec.
Înainte și înapoi.