Astăzi este ziua mea de naștere.
Sunt singur pe toată plaja, trântit cu fața spre cer. Mi se pare o zi importantă, dar nu simt nimic deosebit.
Calendarul oamenilor e inutil și înșelător. De aceea am mai multă încredere în calendarul meu personal în care sar, firesc, de la o vârstă la alta chiar pe parcursul unei singure zile. Din când în când împlinesc șaizeci ani. Imediat după aceea, împlinesc optsprezece. Apoi, douăzeci și unu. După câteva minute treizeci și nouă.
Stau întins în nisip și mă uit la cerul albastru de deasupra. Cerul e gol de la un capăt la altul, albastru și adânc, fără nicio urma de nor, fără nicio pasăre. Fără nicio adiere de vânt. Nu se mișcă nimic! Numai gândurile mi se învârtesc repede în minte ca într-o morișcă pe care nu o pornește nimeni și pe care nimeni nu o poate opri.
Am făcut în secret un plan periculos, dar perfect realizabil. Chiar dacă aici la capătul lumii nu aveam de fapt pe nimeni căruia să îi spun planul meu, e mai bine să mă gândesc că nu am spus nimănui. Pentru că e un plan ultrasecret!
Am făcut un plan de a fi fericit!
Întinsă de la un capăt la altul al lui, pe cer e Irene, destrămată și transparentă, ca o peliculă autoadezivă aplicată peste imensitate. Nu are un chip anume, nu are ochi anume, nu are un trup anume. Nu are decât o prezență permanentă și compulsivă care face ca tot ce este în jurul meu să pară altceva. Irene face ca totul să capete înțelesuri noi care mă pătrund fizic în corp și îmi transformă gândurile și acțiunile.
La început am crezut că, în afară de mine și de niște pescăruși gălăgioși care și își dau tot timpul cu ciocurile prin pene, pe plajă nu mai locuiește nimeni.
Am greșit.
Când stau întins pe nisip, văd animale minuscule care o iau la fugă și se ascund prin găurile lor. Apoi, după ce se simt în siguranță, scot curioase capul afară și se uită să vadă ce se întâmplă prin lume. Lângă cort locuiește un păianjen cu opt ochi și opt picioare într-o găurică din ierburi, care la început a fost foarte deranjat de apariția mea. Făcea nervos ture înspre degetele mele încercând să mă gonească de acolo.
Dar, păianjenii sunt deștepți.
Văzând că nu mă poate goni, ne-am împrietenit. E de culoarea nisipului și e foarte curios. Iese din gaura lui pe jumătate, se oprește chiar pe buza ei și de acolo mă privește fix. Are opt ochi și din cauza asta cred că mă vede de opt ori mai bine decât îl văd eu pe el. Nu face nimic anume, doar stă la ieșirea din gaura lui întunecată si se uită la mine minute întregi fără să zică nimic. Eu îi mai zic câte ceva despre Irene, sau despre mine, dar el rămâne tăcut. Ascultă. Câteodată mai face câte opt pași într-o parte sau în cealaltă rostogolind două-trei firicele de nisip, dar nu pleacă. Stă în gaură și se uită la mine. Până când eu uit de el și îmi mut privirea peste mare sau în altă parte. Iar când mi-o îndrept din nou spre gaura lui, el nu mai este acolo.
Îl cheamă Petrică.
Irene ajunsese acasă și, pentru că își pierduse de ceva vreme slujba de recepționeră la un hotel rusesc din oraș, avea acum timp să stea online. De aceea nopțile mele erau scurte. Îmi scrisese:
– Am ajuns, în sfârșit. E pustiu aici. Vino tu să umpli casa și orașul.
– Ce bine îmi pare ca ai ajuns cu bine!
– Mi-e tare dor de tine.
– Și mie de tine. Oriunde nu ești tu, e urât.
– Mă gândeam, cum ar fi fost să te găsesc aici. Să intru, și tu să fii aici. Aiurez, de la oboseală și dor.
– Mi-e dor de tine, Irene.
– Și mie de tine. Prea mult.
Iar faptul că, de la depărtarea în care zăceam eu pe plajă într-o țară în care soarele răsărea cu două ore mai devreme decât în țara ei, reușeam la rândul meu să îi devin extaz, mă incita și mă valoriza. Nu mai eram deloc un oarecare!
Și, nu în ultimul rând, mă întinerea, decojind de pe mine anii trecuți, uscați și pietrificați și adăugând în locul lor ani proaspeți și fragezi.