– Petrică, zic, ai și tu vreo prietenă pe acolo prin gaură, care să te iubească?
Petrică a dat din cap în semn că nu. Sau poate doar s-a scuturat de un fir de nisip pus de vânt în guler.
În dimineața aceasta briza suflă mai tare.
În dimineața aceasta e vânt. Lumina e la jumătate, mată, cât să știi că este o dimineață de vară în care cerul e înnorat. Am dormit într-o bluză cu mâneci lungi în și pantalonii scurți din denim, cu multe buzunare. Vântul o să îmi smulgă pălăria de paie de pe cap și o să mi-o rostogolească peste nisip iar eu am să alerg după ea. Dar nu mi-o scot, chiar dacă va trebui să alerg pentru că numai cu pălăria de paie pe cap sunt potrivit cu dimineața asta. Marea s-a încrețit, crestele de spumă ale valurilor desenează linii albe, paralele, până departe în orizont unde toate se confundă între ele.
Pe deasupra trece elicopterul care nu aterizează niciodată. Vine dinspre mare și se îndreaptă spre munți. Petrică îl aude și face patru pași spre stânga. Apoi încă patru, ca să mă încurajeze să vorbesc.
– La tine în gaură ai internet? îl întreb cu gândul la laptopul pe care l-am pus la încărcat în mașină.
Nu zice nimic.
– Nu aveți internet sub pământ?! îl întreb, mirat.
Nu zice nimic.
– Ar trebui să vă faceți și voi o rețea, măcar aici pe plajă, să vă conectați toți păianjenii între voi. Să îți găsești o păinjeniță mai ușor.
Petrică a tresărit.
Face patru pași la dreapta.
Stă puțin, apoi mai face încă patru pași. Tot la dreapta.
Apoi, după câteva secunde, patru pași înainte.
Cred că îl interesează ideea mea cu rețeaua și cu păinjenița. Mă gândesc că nu îi este deloc ușor să își găsească pe cineva în pustiul de aici. Trebuie să străbată plaja de la un capăt la altul, sau să o ia printre ierburi pe dună, atent la vrăbii și rândunele să nu îl ciugulească, poate-poate o să dea peste vreo gaură din care să îi facă cu ochiul, adică cu patru ochi, o păienjeniță tânără, cu opt picioare. Și, nu cu orice fel de picioare, ci cu opt picioare frumoase.
Ca acelea ale Irenei.
Citisem în tinerețe, în cartea unui scriitor german, o frază, care de altfel e tot ce mi-a rămas în minte din cartea aceea, că el nu se putea îndrăgosti de o femeie dacă nu se îndrăgostea mai întâi de picioarele ei.
Și am văzut cu ochii mei, mai târziu, că afirmația lui era adevărată și pentru mine. Iar acum, cu Irene, se dovedea mai adevărată ca oricând. Pentru că eu de la liniatura picioarelor ei începusem să mă neliniștesc și să mă activez. De la felul în care îi era așezată carnea pe osatura lor. Și de felul în care carnea evolua, de la gleznele subțiri și scobite, concepute parcă dintr-un stoc de ADN secret, trecea peste genunchii mici și ascunși, rotunzi, și cum sfârșea sus în talie unde picioarele se uneau cu șoldurile într-o curbură pe care în realitate nu o mai văzusem niciodată la o femeie. Dar care îmi bântuise imaginația încă de primele poluții nocturne ale adolescenței din dormitoarele comune ale Institutului. Linia aceasta îi configura Irenei trupul într-o geometrie carnală de un erotism insuportabil. Iar pe fața fragedă, ca în două creuzete mici de carne, îi ardeau ochii, negri ca noaptea.
Trântită pe spate între perne moi de fulgi, dezvelită pe jumătate, acoperită pe jumătate, jumătate trează, pe jumătate adormită, Irene mă aștepta, fierbinte și lascivă, de foarte mulți ani.
De fapt, eu o așteptam pe ea. De foarte mulți ani. Câteva zeci. Adică exact de toată diferența de ani dintre noi. Iar tinerețea ei pentru mine este ca o întrebare căreia eu nu știu să îi răspund altfel decât născând în mine o emoție continuă și o dorință imparabilă. Răspunsul meu la tot ce vine dinspre ea este simplu si prostesc: să mă gândesc mereu la ea.
Simplu.
Nici măcar nu este un răspuns conștient și argumentat. E doar un accept subînțeles pentru o invadare tăcută și continuă căreia mă las pradă și din care mă hrănesc. În dimineața aceasta, am avut așa de mare nevoie de ea încât i-am scris chiar dacă nu era online. Bună dimineața, Dulceața zilelor, de aici de la capătul lumii! Pe oriunde mergi prin orașul tău mare, să știi că sunt mereu alături de tine. Ca să te însoțesc și ca să te apăr. Mi-e greu să te știu singură în printre atâtea primejdii, dar mi-ar fi infinit mai greu să te știu a altcuiva. Așa că mă mulțumesc să te însoțesc, de aici de pe nisip, prin tramvaie, prin metrouri și prin aglomerațiile de pe străzile orașului.
Iar ea, când a apărut online și după cea citit ce îi trimisesem, primul lucru pe care mi l-a scris a fost acela la care nu îndrăznisem niciodată să sper:
– Te iubesc! Trebuie să ne întâlnim! Trebuie, neapărat, să ne întâlnim!
Neapărat!
***