– Ești bine, drăguțule, pe acolo?
Partenia, deși locuiește la câteva mii de kilometric distanță într-o insula mică din Oceanul Atlantic, din care nu se poate mișca decât cu un avion care face patru ore până la aeroportul din Nargo, nu poate să trăiască dacă nu se gândește la mine cu duioșie și dorință, de câteva zeci de ori pe zi.
Este o gospodină desăvârșită cu o știință nativă și avansată a ciorbelor, a rântașurilor, pârjoalelor și a prăjiturilor de casă și face la fel de bine și ardei umpluți pe care îi închide cu o rondelă de morcov, sărmăluțe în foi de varză mari cât pumnul, din care nu am nevoie de mai mult de una, unsă cu o linguriță de smântână rece, pentru a mă sătura pe toată ziua. Sau sărmăluțe în foi de viță, atât de mici încât le mănânc ca pe bomboane. Fierbe și scade tocane cu orez și cu legume la cuptor, cu ciolan de porc sau cu pulpe de miel, în care pune tot felul de ierburi care își lasă arome exotice; sau face borș acrișor de găină, cu steluțe de grăsime plutind galbene prin farfurie, de parcă ar fi vii și s-ar alerga una pe alta.
Tot ce face ea în bucătărie, face bun și repede, iar după ce termină, în urma ei bucătăria strălucește de curățenie și ordine de nici nu zici că a trecut cineva pe acolo, dar mai să și fi gătit cineva.
– Cu mâncarea cum te descurci, iubitule prin pustietatea ta, mă întreabă ea. Ar trebui să vin să îți fac niște șnițele bune din piept de pui și o tavă cu tort de mure și ciocolată, să îți ajungă vreo două zile.
Știe că mă înnebunesc după ciocolată și de aceea visează să mă poată îndopa de dimineața până seara numai cu ciocolată. Mai ales cu din cea cu lapte.
– Mă descurc, Partia, o mint eu. E bine, am tot ce îmi trebuie.
Știu că nu mă crede, și nu e de acord.
Ba mai mult, știu că ea face mereu planuri și caută orice fisură, oricât de mică, în viața ei anostă de pe insulă, prin care să se poată strecura afară, să ia avionul, să zboare cu condimentele în geamantan ca să ajungă la mine să îmi gătească câteva oale cu sarmale sau ardei umpluți, pe care, apoi, să o porționeze în caserole
dreptunghiulare de plastic și să le clădească în congelator, ca pe o construcție comestibilă înghețată. Iar eu, în fiecare zi, să extrag de acolo, săptămâni la rând, câte o caserolă pe care să o țin în cuptorul cu microunde ca să se dezghețe și să se încălzească. Și să arunc pe urmă caserola la gunoi.
– Mi-e dor de tine, să știi, drăguțul meu frumos!
Dar, adevărul este că nu știu ce să fac cu ea.
Este bine că Partenia există, este bine că se gândește la mine, dar nu știu ce să fac cu ea. Acum, când femeia aceasta pe care am format-o singur în mintea mea, mi-a invadat corpul ca un roi de furnici care mă mănâncă de viu, nu îmi este dor de nimeni si nu mă gândesc la nimeni altcineva, decât la ea.
***