Dar, dacă mă lungeam pe plajă și închideam ochii, puteam să am doar cincisprezece ani în spălătorul de la etajul patru, într-o zi obișnuită, împreună cu Georg, Inversatul, Mantu, Plosh, Stupko, Sulițașul și Oase.
Laure, voleibalistul îndrăgostit care scrie poezii cu rimă de tot rahatul, dezbrăcat până la brâu trece cu un prosop pe umăr, să i se vadă mușchii.
Mușchi de rahat!
Se uită pe furiș în oglinzi, să își vadă pectoralii. Niște pectorali de tot râsul, dar el e mulțumit de ei și mai ales de faptul că este din ce în ce mai înalt. Stupko fumează marțial, cu o mână în șold, rezemat de tocul ușii și face rotocoale din fum, ca un șef de indieni, pentru că lui cel mai mult îi place să fie șef. În spatele lui e Munnot , cu două bobițe albe de salivă în colțurile gurii. Nu are voie în Cazino pentru că e atât de urât încât ne face rău și din cauza asta nu putem să ne concentrăm la joc.
Sunt copil dar vreau să nu mai fiu copil.
Nu știu de ce.
Vreau să fiu om mare, deși nu am niciun motiv anume. Mă simt foarte bine fiind copil. Îmi place să mă joc, să alerg, să citesc cărți de aventuri. Vreau să fiu om mare mai mult din curiozitate. Când îmi deschei nasturii de la bluza de pijama în fața oglinzii de la spălător, nu mi se vede niciun mușchi, doar pielea, dreaptă și albă de la gât până la buric.
Oare sunt un bărbat atrăgător?
Vreau să spun, un băiat atrăgător? O să fac mai multe tracțiuni în brațe la bara de pe care a căzut Pitka, și mai multe flotări seara, între paturi, ca să îmi fac mușchi. Dengu are niște pectorali umflați și niște brațe pe care se vede cum îi alunecă mușchii în sus și în jos, la cea mai mică mișcare.
Georg a împărțit cărțile.
Le ridic pe ale mele, le așez una peste alta și încep să le filez, puțin câte puțin. Când filez cărțile, mai degrabă aștept să văd ce imagini sunt imprimate pe ele decât ce valoare de joc au. Adică dacă e popă sau as, juvete sau șeptar.
Pentru că acestea sunt cărți cu femei dezbrăcate.
Cărți porno.
Cărți cu femei futute în toate pozițiile. Ia, băi, labagiule, i-a zis Gruda lui Georg și i-a trântit pachetul în palmă cu un plescăit. Cărți, nu glumă! Așa cum nu mai văzuserăm până atunci niciunul dintre noi. Cu excepția lui Stupko și a lui Kaniko, pentru că ei au spus că mai văzuseră și înainte. Eh, cine nu a mai văzut cărți de labagii, a făcut scârbit Kaniko. Femeile sunt super frumoase și bărbații le fac aceleași lucruri pe care le-as face si eu, dacă aș putea. Trebuie să fiu atent la pantalonii de pijama când joc, pentru că mi se scoală. Și ca să nu se vadă și să mă ia vreunul la mișto, stau cu curul pe atlasurile de paleontologie, picior peste picior și încerc să par relaxat și atent la joc. Adevărul e că nu mă pot concentra prea bine, pentru că, în loc să fiu atent la valoarea de joc a cărților, eu mă gândesc care dintre ele să fie iubita mea. Domnul Fosilotu ne-a învățat la orele de anatomie și fiziologie că testosteronul este un hormon. Adică ceva din interiorul tău care îți curge prin sistem și te face bărbat.
Îmi place cuvântul ăsta la nebunie.
Simt cum cresc și asta mă emoționează în fiecare zi când mă spăl pe dinți în fața oglinzii din spălător.
În seara asta câștig. E al patrulea pot pe care l-am greblat și am câștigat mai mult decât toți banii pe care mi-i trimit ai mei într-o lună.
– Băi, Alehar, dar ce tare ești azi, zice Inversatul.
Mantu face nervos cărțile. Pierde.
– Și tu, ce pula mea tot treci pe aici? îi năzare brusc pe Laure Îndrăgostitul care, cu prosopul pe umăr, pășește cu cracii lui lungi direct peste potul cu bani.
– Ce vrei, mă?
– Poate-ți fut una.
– Hai, nu zău!
– Zău!
Dar nimeni nu fute niciuna la nimeni. E doar o conversație oarecare, de Cazinou. Laure e de două ori mai înalt decât Mantu.
Am făcut full de dame cu popi. Câștig!
Scot scrisoarea din buzunarul bluzei de pijama, pentru că vreau să o am aproape de mine chiar și când dorm, si citesc pentru a mia oara cele doua cuvinte:
”Ce faci?”
Asta e toată scrisoarea.
Pe Alexandra Persephona Marinesko o interesează deci ce fac eu! Închid ochii și mi-o imaginez: e blondă, cu părul lung, cu ochii albaștri, cu sânii mari și rotunzi… Merge prin parc gânditoare, cu capul dat puțin într-o parte, cu pleoapele pe jumătate lăsate peste albastrul fermecător al ochilor și se gândește la mine. La mine! Gândul acesta mă farmecă și mă uluiește. Faptul că se gândește la mine, la alcătuirea mea. Prin parc, zboară păsărele galbene și verzi ciripind vesele, din copac în copac. Parcă ar fi într-o pădure cu flori galbene și roșii din Jurasic, plină cu animale blânzi care se uită la ea printre ferigi. Corpul ei frumos, cu bucile identice cu cele ale tipei de pe dama de cupă, se profilează prin materialul pe jumătate transparent al fustiței. Când va începe războiul primul lucru pe care îl voi face va fi să mă duc la ea să o apăr de toți idioții și proștii de pe lumea asta.
Personal.
De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, poate că n-ar fi rău să împușc pe cineva chiar acum, preventiv. Vreau să spun, cineva care ar încerca să spună ceva rău despre ea. De exemplu, să îl împușc pe boul ăsta urât de Munnot. Dar mie îmi e milă până și de Munnot și nu îmi place deloc când cineva suferă. Când am citit Suferințele tânărului Werther, am plâns ca un prost. O iubea săracul Werther pe aia ca fraierul și nu s-a ales cu nimic. Iar Shakespeare ăsta e un bou complet. Scrie numai tragedii în care iubiții mor la sfârșit. Când am văzut prima dată Romeo și Julieta, copil fiind, am plâns o săptămână, și multă vreme după aceea nici nu am mai alergat peste bănci prin clasă și nici nu am mai tras vreo colegă de păr. Mă rugam fierbinte în mintea mea să facă ăștia filmul din nou. Să rupă adică filmul pe care îl văzusem și să facă naibii altul în care lumea să fie fericită. Shakespeare ăsta mi-a făcut o impresie foarte proastă și dacă l-aș fi prins atunci i-aș fi spus că e un bou și să se ducă naibii în Anglia lui să îi lase în pace pe Julieta și pe Romeo, să fie fericiți.
Închid ochii cu toate femeile de pe cărțile de joc cățărate pe mine și adorm astupat sub țâțele lor tari și cu toată pielea de pe mine năpădită de buzele lor ude și groase.
Și cu o erecție așa de grozavă, încât mă doare.
Ieri i-am scris Persephonei prima scrisoare. Acum aștept, cu inima cât un purice, să îmi răspundă.
Persephona Marinesko. Așa o cheamă.
***