Nimic nu mai este la fel.
Nu știu ce s-a întâmplat cu copacii și cu iarba și cu lianele dar nu mai sunt la fel. Și cu râul s-a întâmplat ceva dar nu știu ce. Este alt râu, pe care nu îl cunosc și care nu îmi trebuie și nu îmi place. Nu mai aud păsările și am frisoane prin corp ca atunci când am avut diaree o săptămână. Merg repede pe cărarea dintre copaci și mă uit mereu în spate. Tutunaru a intrat în apă, a începu să înoate și a trecut pe malul celălalt. Mi-e atât de frică încât cred că am să mor. Sanusa vine în urma mea. S-a îmbrăcat dar bluza i-a rămas încă descheiată. Aș striga-o pe mama dar ea e departe, în bucătăria de la bloc, l-aș striga pe tata, dar el este cu mitraliera în spinare și dacă află că am fost la Șimit mă omoară.
Aș striga pe altcineva dar nu am pe cine. Trebuie să ies de aici. Trebuie să ies de aici. Să ajung în altă parte. Undeva unde să îmi fie bine.
Am ajuns la frunzele mari de brustur. Trecem prin ele fără să mă mai gândesc la șerpi și ajungem la calea ferată.
– Stai puțin, să mă închei, zice Sanusa.
Ne oprim lângă terasamentul căii ferate. Aici nu ne mai poate ajunge nimeni.
Nici nu pot să mă uit la ea. Nici nu mai sunt sigur că ea este Sanusa, fata pe care am iubit-o. Pe care o iubesc. Mă uit la ea. Își încheie bluza cu atenție, nu pare deloc speriată de tot ce s-a întâmplat.
– Sanusa, ție ți-a plăcut de Tutunaru? o întreb simțind că trebuie să mă chinui ca să pot vorbi. Îl iubești pe Tutunaru?
– Mi-a plăcut da, zice ea, și își mai încheie un nasture. Și îl iubesc.
– Dar am crezut că ție îți place de mine, zic și simt că îmi vine să plâng.
– Păi îmi place, da, și de tine.
– Eu te iubesc, Sanusa. Ești singura fată pe care o iubesc.
Și nu mai pot. Îmi dau lacrimile și izbucnesc în plâns. Așa nu am mai plâns niciodată, nici chiar atunci când m-a bătut tata cu centura lui lată cu ținte de fier pentru că am spart geamul Doamnei Balmuș de la parter. Plâng în soarele dogoritor al verii, un copil în mână cu un instrument cu care nu are ce face, lângă o fată cu care nu are ce face, cuprins de o emoție cu care nu are ce face… – Și eu te iubesc, Kuppi, spune ea încheindu-și ultimul nasture.
– Dar tu îl iubești pe Tutunaru, mă smiorcăi eu. I-ai luat pula în mână. De ce i-ai luat-o?
-Îl iubesc și pe el dar te iubesc și pe tine, spune ea. Apoi adaugă: Mi-a venit așa, dintr-o dată. Mi-a plăcut că era groasă și se mișca singură. Dar să nu spui nimic la copiii de la bloc, bine? Că pe urmă nu te mai iubesc. – Nu spun, nu, zic printre suspine. La nimeni. Dar tu poți să îl iubești și pe Tutunaru și pe mine deodată?
Ea își încheie ultimul nasture, își scutura pletele încă umede și spune, simplu.
– Pot, da! Nu e mare lucru.
Plâng cu sughițuri lângă terasamentul căii ferate. Nu știu cum poate să mă iubească și pe mine dacă îl iubește pe Tutunaru pentru că Fata Împăratului nu iubea niciodată pe altcineva decât pe Făt Frumos cel Viteaz, pe unul singur. Eu vreau să mă iubească numai pe mine. Pentru ea nu m-am mai dus la orele de vioară și pentru ea stau cu capul sub apă până simt că mor. Nu știu, nu știu, nu știu… Oh, acum o să îmi fie frică și de Fata Împăratului nu numai de Zmeul cu buzdugan sau de balaurul cu douăsprezece capete…. Și de tata îmi este frică. Foarte frică. Vreau să ajung în altă parte, undeva unde să îmi fie bine, să nu mai îmi vină să plâng așa de mult. Vreau să nu mai plâng așa de mult. Nu, nu am să spun nimic, nimănui, niciodată pentru că mi-e îngrozitor de frică de toate lucrurile astea pe care nu le înțeleg și care fac ca toată lumea să se transforme în altceva decât cred eu că este.