Capitolul 51Am început să iau cărțile de pe rafturi și să le bag în sacii de rafie.
Cu fiecare carte pusă în sac neliniștea crește în mine rapidă și îmi cuprinde pieptul și mintea. Se naște și se conștientizează senzația de definitiv. Mâinile îmi tremură, picioarele îmi tremură, vederea îmi tremură. Le aud prin ușa întredeschisă pe Melinda și Alura cum se joacă cu mărgelele și chicotesc.
Pare ireal.
Zice, știi ce făcea tata cu pisoii? Păi, de unde să știu ce făcea el cu pisoii? Stătea întins în pat și îi arunca în perete unul după altul. Desenase un cerc și îi arunca unul câte unul să vadă dacă nimerește cercul cu ei. Ca la baschet! Pisoii se loveau cu capul de zid și mieunau cât putea și fugeau și se ascundeau pe unde nimereau. Dar el îi alerga, îi scotea iar de pe sub paturi și o lua de la capăt pentru că ținea scorul la cerc și avea de făcut un anumit punctaj pe care îl socotea el necesar. După ce își făcea punctajul trăgea repede un păhăruț de pălincă. Monet este un album mare, cu coperți cartonate și de aceea e bun de suport.
Îl așez pe fundul sacului pentru că peste el celelalte cărți vor putea sta drepte. Tatăl ei azvârle pisoii, concentrat să nimerească cercul din perete. Aceeași despărțire bolnavă dintre faptă și emoție și acum, când ea cu fetița sunt în camera de alături și chicotesc și își văd de viața lor de parcă eu nu aș fi făcut niciodată parte din ea. Iar la numai trei metri de ele, cuprins de tumora groazei, eu mă dau cu capul de perete ca să ajung la punctajul corect al vieții ăsteia absurde din care nu mai înțeleg nimic. Ce bine că mi-am găsit totuși curajul și puterea să plec! Să ies din spirala asta halucinantă, seacă și dureroasă. Dar mai bine îl pun pe Modigliani peste Monet și peste Modigliani îl pun pe Bonnard și pe Bosch.
Dintotdeauna mi-a plăcut numele lui: Hieronymus! Hieronymus, Hieronymus, tu ai trăit cu demonii tăi și ai avut bunătatea și priceperea să ni-i arăți și să ni-i transmiți și nouă. În formatul ăsta încapi lângă dicționare. Mai bine peste Bonnard am să pun ghidul despre grădini și manualul de somn. Și munții de pe aici îmi sunt familiari, le-am străbătut văile și coastele împreună cu Melinda. Și apele, pâraiele, lacurile mai mari sau mici ascunse pe după vreun cot al șoselei sau în spatele perdelelor de brazi care însoțesc cărările. Împreună în mașină, unul lângă altul, fugind de nepotrivirile dintre noi pe care le lăsam aruncate la întâmplare pe scaunele din sufragerie, pe patul din dormitor, printre vasele din chiuvetă sau hainele din șifonier. Știu pietrele, știu crestele, știu locurile prin care ne-am așezat încercând să ne potrivim. Se vede în depărtare Melinda, sacră, pe marginea șoselei unde am oprit să facă pipi ascunsă în boscheți; Melinda sacră pe scaunul pliant pe malul unui fir de apă nervos și înspumat așteptând ca eu să termin de preparat frigăruile pe grătar; Melinda sacră plutind pe un colac de plastic în apă ca o broască ieșită la suprafață să se încălzească la soare.
Dicționarul italian-danez e prea gros pentru sacul ăsta care aproape că s-a umplut. Am să îl pun în sacul următor, chiar jos, ca să formez un strat de cărți groase care să le susțină pe cele de deasupra. Îl pun deoparte. Acum trebuie să mai găsesc scotchul și cuțitul. Și puterea de a-mi opri lacrimile. Le simt cum stau gata să iasă. Cu lacrimi pe obraji momentul ăsta nu ar mai fi decât o imaginea comică a unei nereușite ieftine.
Ceea ce nu este.
Bărbații nu plâng! Bărbații nu plâng! Bărbații nu plâng!
Bărbații sunt tari, nu plâng și nu se plâng niciodată de nimic.
Deasupra o să pun serviciul de farfurii care nu se sparg niciodată.