– Saci de rafie.
– Ce-i cu ei?
– Aveți? zic.
– Avem da, spune femeia din spatele tejghelei. Nu se poate! Tocmai în dugheana asta infectă! Aici au saci de rafie! În dugheana asta infectă!
Simt un fel de amețeală. Lucrurile se amestecă între ele de parcă respirația mea ar fi suficientă să le ridice în aer și să le mute de colo colo.
– Saci din aceia mari, zic. Pentru mutat. Nu din ăia mici.
– Avem saci de care doriți, spune ea mulțumită de sine că mă poate servi cu ce am nevoie.
– Aveți din aceia mari de tot?!
– Avem, da. Orice mărime doriți. Pentru ciment, pentru pământ, pentru cărți, orice doriți. Sunt pe mărimi. Doriți?
Nu, nu doresc deloc. Doresc doar să îi trag câteva palme femeii ăsteia. Nu doresc niciun fel de sac de rafie. Ceea ce doresc este să o țin în brațe pe Melinda de dimineața până seara. Să călătorim împreună prin locuri străine și să ne iubim cu patimă în primăvara asta crudă. Și să îmbătrânim împreună ca și cum am întineri.
– Mi-ar trebui câțiva, zic încet.
– Mulți?
– Nu, nu prea mulți, zic. Cât costă?
Îmi spune cât costă, pe mărimi. Pot să îmi cumpăr vreo zece cu banii pe care îi am în buzunar. Zece saci. Zece saci de rafie. Viața mea încape, cu palton cu tot, în zece saci de rafie.
– Dați-mi zece.
Vreo patru pentru cărți. Vreo trei pentru haine. Vreo doi pentru nimicuri. Și unu de rezervă. Pentru toată tristețea și durerea asta mută care mi se mișcă în carne ca un ghem scârbos de viermi vii. Totul mă doare. Inclusiv lumina ochilor.
– Sau mai bine unsprezece, zic.
Merg spre apartamentul inginerului cu sacii de rafie la sub braț pentru a declanșa, înfrunta și asista la sfârșitul lumii. Mă uit în lungul străzii. Trecătorii mă admonestează cu degetul pentru că nu mi-am găsit un loc al meu în lumea asta în care să mă simt acasă
La fel cum nu îmi găsesc locul în mare atunci când merg în concediu. Intru în apă, înaintez până când marea îmi ajunge la genunchi, la brâu, la piept și de acolo nu mai știu ce să fac. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, văd bărbați și femei care înoată, copii care se joacă și se stropesc, mingi colorate care zboară prin aer. Eu nu vreau să înot. Nu îmi vine. Nu mă bag nici cu capul la fund cum făceam în copilărie pentru că mi se pare obositor și nepotrivit. Dau de câteva ori cu mâinile prin apă ca să îmi demonstrez că e vară și apoi nu mai știu ce să fac. Nu mai am nimic de făcut. Mă uit în stângă, în dreapta, în larg peste apă, spre plajă la agitația de sub umbrele și mi se pare că reușesc să dau impresia că sunt ocupat și că am un motiv să mă aflu la ora aceea în mare. Mimez un fel de naturalețe. O pornesc apoi înspre mal. Ies pe mal și sunt mulțumit că am reușit să ies din mare.
Am ajuns în apartament. Nu mă întâmpină nimeni, nu mă salută nimeni, nimănui în universal ăsta nenorocit nu îi pasă că exist. Le aud în camera fetiței. Melinda nu poate să meargă în Maroc, în insulele din Caraibe, despre care a recunoscut cu seninătate că nu știe unde sunt, sau in croaziera de pe Nil pe care și-a dorit-o toată viața, din cauza mea. Eu nu am nici măcar contract de luare în spațiu. Nu exist. Nu m-a prezentat nimănui. La telefon răspunde numai ea. Cheile le ține numai ea. Cu mașina, de dimineața până seara circulă numai ea, eu nu o iau decât să mă duc să o spăl sau ca să cumpăr roșii și brânză telemea de la piață.
Melindei îi place în mod deosebit brânza telemea. Nu știu ce mă doare. Poate că sufletul mă doare, deși nu știu ce este sufletul. Poate că sufletul e chiar degetele astea cu care apuc prima carte de pe rafturile scâlciate cumpărate de când eram tânăr și vesel și cărate după mine prin țară până în locul ăsta străin. Cu degetele astea apuc cartea și o pun cu atenție în sacul de rafie. După ce îmi voi băga cărțile, voi merge în debaraua în care am pus alte rafturi și îmi voi lua pantofii. Câțiva dintre ei nu au șireturi, stau căscați asemeni unor guri pe fața unor oameni care au murit chiar în timp ce strigau. O să îmi pun și papucii din piele de capră. Sacii am să îi leg la gură cu o bandă groasă de scotch ca să nu curgă lucrurile din ei și am să le fac în felul ăsta un fel de mâner de care să îi apuc. Sunt singur cu lucrurile mele și le împachetez în saci de rafie ca să îmi încep moartea, la fel ca faraonii nisipurilor, cu tot ceea ce îmi trebuie lângă mine. Să nu îmi lipsească nimic în pustiul în care voi merge. Melinda este în camera cealaltă, cu Alura, și împreună își fac amândouă de lucru în cutia cu mărgele, cu brățări și inele, amestecate toate de-a valma împreună cu resturi de scoici și căpăcele de la sticluțele de ojă.