Mașina cu lăzi de țuică pe capotă aluneca încet pe drumul dinspre Alicante către restaurantul din cotețul de păsări al unchiului Dobriedo de Aguridas iar ea, emoționată, chiar așa spusese: „cel puțin două zile”. Apoi rămăsese multă vreme nemișcată privind gânditoare, pe jumătate întoarsă spre el, prin parbrizul mașinii. Își terminase toate examenele și avea timp. Și i-ar fi plăcut să stea la munte cel puțin două zile. „Cel puțin două zile”! Adică i-ar fi plăcut și ar fi vrut să stea mai mult de două zile. Dacă stăteau două zile, sau mai multe, însemna să doarmă împreună cu el noaptea. Sau nopțile. Și, desigur, într-o noapte de vară fierbinte ca acelea nu puteai să te culci îmbrăcat. Nu însemna asta oare că în noaptea aceea în care dormeau împreună putea să se întâmple orice între ei?
Lucrurile se încurcaseră însă pentru că Jinia și Domnul Țoți dispăruseră de câteva zile din orășel, fără urmă. Nici măcar Nausicaa nu știa unde plecaseră. Tot ce îi spusese maică-sa era că o să lipsească vreo două zile iar ea, ca soră mai mare, să aibă grijă de casă și de cei mici. Și, în primul rând să aibă grijă de cârciumă. Că marfă era destulă și tot ce avea de făcut era să meargă acolo dimineața devreme, să deschidă șandramaua, să curețe mesele și să spele paharele, să măture puțin pământul de pe jos și să zâmbească clienților. Nausicaa făcea întocmai, cu o singură excepție: nu zâmbea nimănui. Nici măcar lui nu îi zâmbea. Se trezea dimineața devreme când soarele abia răsărea și, ciufulită și cu ochii lipiți încă de somn se ducea conștiincioasă în piață și deschidea Night Star-ul. Erau acum patru mese înăuntru. Țoți mai adusese una de la un prieten de-al lui, oacheș, căruia îi făcea mare plăcere să dea exemple și să povestească întâmplări moralizatoare din timpul petrecut de el în pușcărie. Le curăța cu un șomoiog mare și murdar, strângea hârtiile, spăla paharele, pregătea pe bar țoiurile și sticlele și pe urmă rămânea cuminte în picioare în spatele barului așteptând primii clienți. Își adusese cu ea o sticluță de ojă pe care o pusese la rând cu paharele și din care, atunci când avea puțin timp liber, scotea o pensulă minusculă cu care își vopsea unghiile într-un roșu la fel de intens ca și buzele. Apoi sufla în ele, să se usuce. Clienții nu întârziau niciodată să apară pentru că piața începea să forfotească devreme.
Don Stephano însuși se trezea devreme.
Se trezea așa cum nu i se mai întâmplase din copilărie, când se trezea cu gândul la barca de lemn care trebuia terminată, cu bucuria și urgența Nausicăi în minte. Ziua întreagă era o așteptare. Aștepta, adică, să treacă orele și să vină vremea să se întâlnească cu ea. Se învârtea prin casă fără rost apoi își punea pe el un tricou larg și se ducea în piață să cumpere flori. Odată ajuns acolo, trecea însă iute pe la băbuță, cumpăra mai toate florile pe care le avea ea expuse pe tarabă după care pașii îl duceau invariabil la cotețul de păsări al unchiului Dobriedo. Traversând piața, simțea lipiți de spatele lui ochii iscoditori ai recurenților și persistenților. Intra cu florile în mână și zâmbea. Nausicaa mai mereu spăla pahare sau număra bani mărunți. Întindea pe bar bancnote mici pe care le presa și le netezea și pe care le așeza apoi în teancuri, pe mărimi și valori. La vederea lui, Nausicaa dădea doar puțin din cap, serioasă, și continua să spele paharele sau să așeze banii. El mergea la bar, despletea câteva fire de flori din buchetul pe care îl ținea în mână și i le întindea Nausicăi. Zâmbea. Ea le lua, serioasă, și le punea în aceeași vază în care le pusese și pe cele de ieri. Și pe cele de alaltăieri. Ia te uită, dragă, câte flori avem noi aicea… avea să exclame Vera, venită în una din zile pe acolo să guste un lichior și să își poarte prin piață cizmele ei din piele de curcan american. Pentru ea, vodca și țuica erau niște băuturi scârboase potrivite numai pentru animale cu burlanul din tablă corugată. De unde învățase Vera cuvântul corugat, era un mister. Pe când lichiorul era o băutură fină, pentru doamne cu gâtlejul fin și delicat. Și să-i spui lu’ mă-ta să pregătească banii ăia, auzi?
Nausicăi păreau să-i placă florile. Nu spunea nimic.
– Îți dau ceva? îl întrebă ea din spatele barului după ce termină de aranjat florile.
– Da, dă-mi o cafea, răspunse el repede.
Desigur că nu cafea îi trebuia lui. Dar asta, credea el, dădea un aer de firesc suportabil situației aceleia nefirești în care se punea de bună voie și astfel putea să stea acolo liniștit, ca și cum făcea un lucru natural și potrivit.
Ea îi turnă cafea dintr-un ibric unde deja era făcută.
– Auzi, spuse ea în timp ce turna, a sunat mama.
Don Stephano se încordă.
– Da? Și e bine? întrebă el vrând de fapt să întrebe pe unde dumnezeu umbla și când avea de gând să vină.
– E bine, da, nu-i duce grija. A zis că vine mâine.
Don Stephano simți cum inima începe să îi bată cu putere. Și repede.
– Da? zise el luat prin surprindere.
– Ajung mâine seară, răspunse ea.
Apucă ceașca și o duse la gură pentru a mai câștiga timp și gândindu-se cum să facă. Însă Nausicaa se uită la el și zise cu aceeași voce, neschimbată:
– Asta înseamnă că poimâine dimineața putem să plecăm la munte.
Simți cât de tare îi bătea inima.
– Da, da, bâigui el înecându-se cu cafeaua. Sigur. Sigur că putem. Este foarte bine așa.
Și într-adevăr, Jinia și Țoți se întoarseră în orășel a două zi spre după amiază. Când coborâră tacticoși din mașina ieftină, însă bine întreținută, a lui Titi, Jinia purta o fustiță plisată și înfoiată care lăsa să i se vadă pulpele și genunchii bronzați iar pe cap avea o pălărioară albă care o făcea să semene cu un vilegiaturist într-o stațiune marină. Radia toată.
– Mami, mami, ai venit! îi sări în întâmpinare Juan Simio pe aleea de ciment, desfăcându-și brațele gata să o îmbrățișeze. Ce mi-ai adus? Ce mi-ai adus?
Și, încă înainte de a se lăsa îmbrățișat, îi luă din mână punga de plastic cu care ea se dăduse jos din mașină și începu să caute nerăbdător și pofticios în ea.
– Băăă, boule, ia mâna de acolo, țipă la el Halea de Lunfarda din ușa blocului. Ce mă enervezi!
Misterul dispariției lor din orășel se dezlegă repede. Așa cum era și normal pe o vreme atât de călduroasă și propice, Jinia și Țoți trăseseră o tură pe litoral, la Alicante, să se relaxeze, să se simtă în rând cu lumea și să facă puțină plajă.