Turnase beton.
Don Angelo de Barba Corta turnase trotuare de beton pe tot Centru Vechi. Începuse de la un capăt al orașului, de unde se ridica cârciuma neterminată a lui Nutzio, cel care într-un moment de mare inspirație antreprenorială își vânduse apartamentul cu trei camere pentru a ridica Clubul Elevaților, o lucrare arhitecturală de proporții, din păcate subfinanțată și care, cu fiecare zi ce trecea, semăna tot mai mult cu ruinele năpădite de buruieni ale unui castru roman. Apoi trecuse cu trotuarul prin fața magazinelor sefarzilor care vindeau bile de sticlă colorată și langoșe cu brânză și ajunsese până la celălalt capăt al orășelului, la cârciuma mereu plină de clienți a unui otoman drăguț căutat, când te așteptai mai puțin, de tot soiul de femei frumoase.
Era obosit. Acest trotuar îl epuizase. Don Angelo de Barba Corta părea foarte obosit de atâta muncă la coarnele betonierei care scuipa un beton cu agregate mici scoase din prundurile fluviului și la coada lopeții pentru care, ca să o mânuiești cu folos, trebuia să ai bicepși mari și bine conturați. Don Angelo nu avea bicepșii atât de mari și de conturați, deși i-ar fi plăcut tare mult să îi aibă. Dar nici nu avea nevoie de ei pentru că, din poziția lui de burg maestre municipal era suficient să își poată folosi trei degete ale mâinii drepte cu care să semneze. Și, deși era adevărat că pentru toate trotuarele el nu folosise decât cele trei degete, oarecum paradoxal, lucrarea aceea, terminată cu aproape un an de zile în urmă, continua să îl obosească și în prezent. Îl extenuase și astăzi. Avea fruntea plină de broboane de transpirație și asta îi dădea un aer de efort masculin chipului său frumos de bărbat. Purta o cămașă albă pe care era neclar cine i-o spălase și călcase și o pereche de pantaloni negri de stofă scumpă. În picioare îi luceau niște pantofi la fel de negri care îl făceau să pară o persoană oficială și care ar fi trebuit să impună respect. Desigur, i-ar fi plăcut să poată impune respect.
– Băi, știi ceva?
– Ce, mă?
– Eu îmi bag picioarele. Nu mai am chef de primărie azi.
De jos, piatra și asfaltul trimit în înaltul cerului curenți fierbinți pe care se învârtesc păsări plutind. Aerul tremura în depărtare, înmuiat de căldură.
– E căldură mare.
– Păi da, e cald, tu nu vezi. Al naibii de cald…
Se gândește dacă vrabia de lângă bordură răsturnată cu ghearele în sus și năpădită de furnici o fi murit din cauza fierbințelii din aer.
– Tu ai ceva de făcut?
Aerul e încins ca o sticlă topită care îi încapsula.
– N-am nimic. Să-mi trag un glonț.
– Ai unde?
– În cap.
– Băi, uite ce zic eu.
– Ce?
– Hai să luăm niște bere și să trecem dincolo.
În umbra puțină pe care Casa Consistorial o aruncă pe trotuarul betonat, trei câini flocoși cu limba până la pământ gâfâie supărător de tare.
– Nu mai omorâți câinii vagabonzi?
– Nu, le înnodăm trompele la cățele.
– Benzină e?
– E, am pus eu ieri.
– Hai. Dar mergi așa cu pantalonii ăștia de stofă?
– Am pantaloni scurți pe dedesubt.
Ce precaut și clarvăzător era Don Angelo de Barba Corta! Pleca la primărie cu pantalonii scurți pe el, pe sub cei de stofă, de primar. Avea și el o barcă la fel ca a lui Don Stephano cu un motor nărăvaș cu care, din siajul pe care îl lăsa în urmă pe fața de argint a fluviului, care croșeta volute și spirale acvatice. Era precaut, nu știa niciodată când se ivea nevoia și trebuia să fie pregătit. Stătea în scaunul lui de primar și semna acte importante pentru destinul urbei purtând pantalonii scurți pe dedesubt.
– Să luăm și niște carne.
– Luăm. Facem un grătar.
În sfârșit, după vreo zece sfori trase cu mânie, motorul, asamblat în Rusia de oameni grăsuți și mahmuri, tuși și porni. Zgomotul lui puternic, ca de motocicletă, suna strident peste liniștea plată a apei. Dar urechea și mintea se obișnuiau cu zgomotul. Și fluviul se obișnuia. Și podul din depărtare. Don Angelo de Barba Corta își scosese de pe el pantalonii de primar, îi împachetase frumos și îi depozitase în botul bărcii. Ajunseră la gura Canalului și de acolo, luată de curent, barca intră în curgerea principală a fluviului. Don Angelo lăsă motorul la ralanti și îl puse pe direcția de traversare. Fluviul îi cuprinse din toate părțile ca un animal care se pregătea să îi înghită.
– Desfă și tu o bere.
Don Stephano se conformă. Desfăcu două, pentru fiecare câte una. Don Angelo se întinse și o luă. Ciocniră sticlele de trei ori.
– Hai noroc!
– Să trăiești.
Cu capul pe spate, berea le gâlgâie în gâtlej. E rece. E bună. Aduce cu ea ceva ce până atunci le lipsea.
Pe malul stâng, cel către care se îndreptau, creșteau sălcii groase și noduroase care, după cum creștea sau scădea fluviul, înaintau sau se retrăgeau din apă. Pe malul din dreapta, cel de care se îndepărtau, se ridica o pădure de plopi tineri plantată de ocolul silvic cu câțiva ani în urmă. Între maluri, fluviul venea la vale lin, calm și egal cu sine, la fel cum curge uitarea peste lucruri. Ici și colo ieșea din adâncul lui o spumă murdară care plutea până ce rămânea agățată prin crengi sau dispărea în vârtejurile mici din urma bărcii. Din înaltul lui, soarele dogorea peste apă și peste pământ, alb. Motorul păcănea cuminte. Barca și fluviul, Don Stephano cel îndrăgostit de o femeie prea tânără și Don Angelo, reconfigurator de piețe alimentare și de trotuare publice, proaspăt părăsit și batjocorit de frumoasa lui nevasta cu țâțe mici și funduleț obraznic, și lumea întreagă, veneau lin la vale pe povârnișul acela de ape fără sfârșit. Era bine. Era foarte incert dar era bine!
– Ține tu puțin saula asta până cobor eu.
Don Stephano luă saula.
Ajunseseră pe malul celălalt, printre sălcii. Don Angelo manevră în voltă, se apropie de mal, opri motorul, urcă pe botul bărcii și de acolo, când barca se apropiase suficient, printr-un salt îndrăzneț sări și ateriză pe malul umed și plin de frunze. Don Stephano îi aruncă saula iar el ancoră barca prinzând-o sănătos de un ciot al unei sălcii. Ambarcațiunea rămase priponită acolo ca un animal cuminte și ascultător legat de un gard. Fâșâia lin în curentul slab.
Dintotdeauna îi plăcuse compania lui Don Angelo de Barba Corta. Alături de el se simțea bine. Firescul și ritmurile lui se potriveau cu firescul și ritmurile lui Don Angelo. Stăteau acum amândoi unul lângă altul așezați pe scăunelele de plastic în mijlocul bărcii, unul la babord, celălalt la tribord cu fața spre fluviu și sorbeau din când în când din sticlele de bere legănați de apă. Fluviul părea pustiu în amiaza fierbinte. Pe malul celălalt, spre dreapta, se vedea în depărtare silueta franjurată a orășelului.
– Și de ce zici, mă, că vine aia mică pe la tine?
– Care mică, mă? zise Don Stephano luat pe nepregătite.
– Eh, aia cu popoul ăla mișto, zise el lăsându-se pe spate în scăunelul de plastic și sprijinindu-și brațul drept pe bordul lateral al bărcii.
Își dădu seama cu surprindere că de fapt nu știa de ce venea Nausicaa pe la el.
– Nu știu, zise el. Ca să învețe să lucreze pe calculator.
Don Angelo sorbi din sticlă. Plescăi și necheză:
– He, he, he. Așa crezi tu?
Don Stephano privi în apa curgătoare. Chiar lângă barca lor se vedeau spinările nervoase ale unui banc de puiet care înota aproape de suprafața apei. Îi urmări o vreme cu privirea.
– Păi pentru ce altceva ar putea să vină? răspunse el tot cu o întrebare.
– Eh… făcu Don Angelo.
Apoi se aplecă și mai scoase o sticlă de bere de sub botul bărcii.
– Ar putea să vină pentru o mulțime de motive, mai zise el.
Își deschise berea și sorbi cu aceeași sete. Continuă foarte serios:
– Femeile au întotdeauna un motiv atunci când fac ceva, să știi.
– Și bărbații nu au? zise Don Stephano într-o doară.
Don Angelo, cu sticla de bere în mână și cu fluviul în spate, decretă simplu și profund:
– Nu, bărbații sunt niște tăntălăi proști. Nu gândesc.
Don Stephano privi peste fluviu. La câțiva metri de barca lor, Nausicaa ieșise din apă până la piept și privea către el. Avea părul ud și lipit de obraji și de umeri iar apa îi trecea încet peste sânii ei mari care erau pe jumătate scufundați. Plutea firesc, fără nici un efort. Curentul nu avea nici o influența asupra ei și de aceea rămânea nemișcată și îl privea doar pe el. La un moment dat scoase mâna dreaptă din fluviu și îi făcu semn cu degetul să se ducă la ea. Îl chema. Barca se legăna încet iar Nausicaa îl chema la ea. Don Stephano se simți cuprins de o amețeală plăcută. Fie de la bere, fie de la legănare. Și, de fapt, Don Angelo avea dreptate. Cel puțin în privința lui pentru că Don Stephano în fond nu gândea niciodată. Se lăsa doar gândit de ființele și obiectele care trăiau împreună în el sub formă de tresăriri. Zise:
– Îmi place mult de ea.
– Păi, de ce, mă?
– Nu știu, răspunse Don Stephano. E ceva în ea care mă atrage imparabil. Ceva care vine de dincolo de ea. Nu știu ce este, dar mă atrage imparabil!
Sub pod, acolo unde se zărea mică și întunecată geamandura care marca șenalul, apăruse silueta albă, fantomatică, a unui împingător de barje.
Don Angelo dădu sticla pe gât.
– Toate au ceva. Îți spun eu. Toate femeile au ceva special până când încep să nu mai aibă nimic. He, he, râse el pe neașteptate. După care, abandonându-și propriile retrospecții, reveni în prezent. Și ce faci cu ea cât timp stă la tine la calculator? întrebă el.
Don Stephano ezită.
– Ce să fac cu ea, zise el. Nu fac nimic. Iar după o clipă de gândire zâmbi un pic rușinat și adăugă: Dar aș vrea să fac.
– He, he, he, râse din nou Don Angelo. Te cred. Am văzut-o și eu. Are un funduleț grozav. Acum pe căldurile astea bănuiesc că vine îmbrăcată subțire și sumar, nu?
Don Stephano ezită din nou. O văzu pe Nausicaa urcând scările pe vârfuri încercând să nu facă nici un zgomot și ciocănind încet la ușa lui cu o bătaie proprie care devenise de acum un semnal. El deschidea iar ea apărea dintr-o dată acolo în cadrul ușii, serioasă și pregătită de lucru. De fiecare dată răspândea același miros biologic dulceag și fraged, de copil înfășat. Uneori venea îmbrăcată în niște pantaloni negri, largi și mereu șifonați. Alteori venea îmbrăcată în pantalonii gri și eleganți cumpărați de Don Pablo del Mar, care erau strânși pe fund și pe picior și îi scoteau la vedere corpul ei mic dar atât de bine proporționat. Dar cel mai mult îi plăcea lui Don Stephano când venea îmbrăcată în rochița verde și subțire, fără mâneci, care se încheia cu nasturi galbeni în față, de sus până jos.
– Da, uneori vine destul de subțire îmbrăcată.
Don Angelo se întoarse spre el și, privindu-l din neliniștea lui de bărbat viril, îl întrebă nedumerit:
– Păi și nu ți se scoală cât timp stai lângă ea acolo? Nu te atingi și tu de ea?
Don Stephano ezită din nou, puțin încurcat. Nausicaa se așeza pe unul din cele două scaune roșii pivotante, și de multe ori se învârtea cu el în stânga și în dreapta, ca într-un leagăn. Când se așeza, rochița aceea cu nasturi în față i se ridica în sus pe picioare iar marginile ei cădeau în lături dezvelindu-i coapsele pe care ea le ținea strâns lipite una de alta. La gât avea întotdeauna desfăcuți doi nasturi iar asta făcea ca gulerul rochiței să cadă și el în lături dezvelindu-i rădăcina sânilor și lăsând să se vadă șanțul dintre ei. Oh, îi venea să își bage nasul între ei și să-i mănânce.
– Ba da, uneori da, recunoscu el.
– Păi, și ce mai aștepți?
Don Stephano duse sticla la gură și bău puțină bere. Se șterse cu dosul palmei. Mormăi:
– Eeeei, nu e chiar așa de simplu cum crezi tu, măi, Angelo.
– Ești prost, zise el plat. Nici nu știi cât e de simplu. Ascultă ce îți spune moșul Angelo: e simplu. E cel mai simplu lucru.
Și zicând astea, Don Angelo, enervat din senin, se aplecă și luă o pietricică de pe fundul bărcii pe care o zvârli cu putere în apele râului. Piatra trecu prin pieptul Nausicăi și se scufundă în trupul ei pierzându-se pentru totdeauna în mâlurile întunecate de pe fundul albiei.
Don Stephano dădu din cap dezaprobator. Repetă simțind că amețește:
– Nu e. Nu e deloc chiar așa de simplu. În preajma ei mă simt cu altfel. Mă schimb total. Nu așa, vizibil, ci în interior, înțelegi? Parcă sunt altcineva. Sau altceva. Mi-e și frică, te rog să mă crezi, mai zise el privind peste fluviu.
Își lăsă mâna peste bord și acum atingea cu degetele apa. Don Angelo de Barba Corta îl scrută cu privirea. Zise nemulțumit:
– Băi, ai grijă. Nu-mi place cum sună ce zici. Deloc. Mai
bine mergem într-o seară împreună la fetele de la pod, să te rezolve ele. Sunt fete bune, zău! Ai să vezi, o să îți placă. Le știu
foarte bine pe toate.
Apoi, plictisit parcă de discuția asta fără rost care pentru el personal nu avea nici o relevanță, se ridică în picioare și se întinse cât putu de tare trosnind-și umerii și genunchii. Barca se clătină. Se uită înspre mal și zise hotărât:
– Ia grătarul ăla de acolo și, hai Stephao, să frigem carnea aia ca să mâncăm și noi ceva pe ziua de azi. Ce foame mi s-a făcut!
Pășiră în pădure. Era răcoare.
Don Angelo era un foarte priceput om de aer liber. Își alese un loc potrivit, dădu frunzele la o parte și, punând mai multe pietre în formă de cerc, făcu o vatră frumoasă în care scăpără un chibrit și aprinse focul din lemnele care se găseau din belșug în jur, aduse de revărsările fluviului. Don Angelo era și un bucătar foarte priceput. După ce trecu fleicile de carne prin sare și piper, le întinse cu multă atenție pe grătar. Înainte de a veni în orășelul acela dintre ape, Don Angelo locuise în Pampaneira, la poalele munților Sierra Nevada din Granada Andaluziei. Un orășel cu case vechi, albe ca laptele așezate una în capul alteia pe coastă și cu acoperișuri plate ca terasele maurilor care vreodată vor fi locuit prin ele. În vale, după cum îi povestise Don Angelo, lângă pârâiașul care străbătea așezarea chiar prin mijlocul ei, se găseau și câteva blocuri muncitorești iar în unul din ele își petrecuse el stagiatura de tânăr inginer constructor. Avea încă acolo o garsonieră în care nu mai locuia acum nimeni. La vremea aceasta trebuie că nu exista pe lume un loc mai frumos și mai răcoros decât munții Sierrei Nevada. Iar Nausicaa iubea muntele. Își luă ochii de la Maica Antoaneta lăsând-o să înoate mai departe și, străfulgerat de ideea care îi venise chiar atunci, îl întrebă pe Don Angelo curios și temător:
– Auzi, tu mai ai garsoniera aia din Pampaneira?
Don Angelo întorcea carnea pe grătar. Zise simplu:
– Da. O mai am.
– Ai închiriat-o? mai întrebă Don Stephano.
– Nuuu… făcu el de parcă închirierea ar fi fost o infracțiune gravă.
Don Stephano ezită. Mai bine își mușca limba decât să ceară ceva cuiva. Dar Don Angelo era un bun camarad. Se suportau bine unul pe celălalt. Își simți inima bătându-i tare și până la urmă îndrăzni:
– Auzi, nu îmi dai și mie cheia de la ea să mă duc într-un weekend acolo?
El termină de întors carnea și, așezându-se din nou pe scăunelul de plastic luă sticla de bere a să o aibă la îndemână. Apoi zise, la fel de simplu.
– Ți-o dau, Stephao. De ce să nu ți-o dau? Dintr-o dată îl cuprinse o bucurie mare. Ahhhh, Don Angelo de Barba Corta era cel mai fantast primar cu cele mai fantaste viziuni de constructor și un camarad cum nu se mai găsea altul în toată Murcia, Castillia, La Mancha și Andalucia la un loc. Ridică sticla de bere în semn de salut și în umbra răcoroasă a pădurii de sălcii, o răsturnă, cu sete de beduin și cu speranță de pelerin, pe gât.