Totul i se păruse interesant.
Doar că, în momentul în care Nausicaa ajunse la sectorul de băuturi și cumpără tot ceea ce trebuia bifat pe lista pe care i-o dăduse Jinia, Don Stephano rămase se scărpină la ceafă. Patru lăzi cu sticle de țuică. Două lăzi cu sticle de vodcă. Două lăzi cu sticle de lichior. O ladă cu sticle de bere. O ladă cu sticle de coniac de trei stele. O ladă de pungi de alune. Pufuleți. Eugenii. Și încă niște pungi strălucitoare în care se auzea zăngănind ceva. Toate acelea trebuiau duse la restaurantul din piață în care Titi, fumându-și gânditor țigara, îi aștepta stând pe un scaun alb de plastic. Nu fusese deloc ușor să le facă loc la toate. Se scărpinase după ureche și, deschizând portbagajul, începu să calculeze relația geometrică dintre marfa cumpărată și mașina în care aceasta trebuia să încapă. Cum o întorcea, cum o sucea, tot nu încăpea. Era nevoie de o soluție radicală: trebuiau scoase scaunele din spate. De fapt, culcate la orizontală. În cele din urmă, cu transpirația curgându-i șiroaie din pricina căldurii și a efortului, reuși să facă în așa fel încât lăzile să poată fi împinse dinspre portbagaj înspre interiorul mașinii. Le cără și le încărcă pe rând. Pentru că ultimele două lăzi rămăseseră pe jumătate în afară, ușa portbagajului nu mai putea fi închisă. Și nici așa nu încăpeau toate în mașină. Mai rămâneau două lăzi cu țuică și una cu pufuleți. Nausicaa stătea în picioare alături și îl privea, serioasă și întrebătoare așteptând ca el să rezolve. Se scărpină iar după ureche. Era nevoie de o altă soluție. Mda, nu îi mai rămânea decât să instaleze portbagajul acela tip platformă care venea pus deasupra mașinii pe niște tije metalice. Dar asta însemna să defileze cu lăzile de țuică la vedere prin tot ținutul și, mai ales, prin tot orășelul în care era atât de cunoscut și respectat. Desigur că multă lume se va mira văzându-l pe Don Stephano, cel cunoscut pentru recluziunea în care trăia și puținătatea actelor publice în care se lăsa atras, altele decât cele ce țineau de cântarea limbii suedeze împreună cu neamurile, trecând cu mașina plină cu lăzi de țuică prin oraș. Iar unii vor clătina din cap.
Ce l-o fi apucat oare?
Trebuia însă să rezolve această problemă a Nausicăi. În fine, odată instalat portbagajul acela, va urca lăzile rămase deasupra mașinii și le va lega strâns cu o sfoară pe care o avea tot în portbagaj. Era frânghia pe care o folosea uneori să agațe barca de vreo geamandură când avea chef să rămână ancorat și legănat de unul singur în mijlocul fluviului. Instalarea aceasta îi luă ceva timp. În sfârșit, reuși. Apoi se opinti și urcă o ladă. Sticlele zăngăniră. O puse într-o poziție cât mai stabilă. O luă în brațe și pe a doua, o ridică, însă pentru că nu o prinsese cum trebuie, simți că o scapă. De teamă să nu se prăbușească cu ea, o rezemă de mașină. Colțul ascuțit al lăzii se frecă de aripa mașinii și o zgârie, lăsând o urmă adâncă.
– Ai zgâriat mașina, strigă Nausicaa agitată. Da, ai zgâriat-o!
Don Stephano se mai opinti o dată și urcă lada pe mașină. Se duse apoi la portbagaj și căută frânghia. O găsi și legă cu ea lăzile cu sticle de pe capota mașinii. Greutatea lăzilor făcu mașina să se lase spre pământ, cauciucurile din spate se lățiră. Apoi, cu aceeași frânghie, întinzând-o peste capotă și aducând-o în spate, fixă și ușa portbagajului, să nu se mai bălăngăne. Era în regulă. Puteau pleca. Urcară și ei iar mașina se lăsă și mai mult, aproape să atingă pământul cu pragurile. Se așeză în scaun cu o senzație stranie de nepotrivire cu tot ce făcea, amețit de efort. Privind către Nausicaa, închisă cu el acolo în spațiul acela devenit și mai strâmt al mașinii, i se păru insuportabil de frumoasă. Avu o senzație de ireal, de parcă ar fi consumat deja jumătate din sticlele care umpleau mașina până la refuz. Îi venea să râdă. Toate astea i se întâmplau lui. Spuse dintr-o dată, fără legătură, de parcă tot ce se întâmplase până atunci conducea firesc la întrebarea aceasta a lui:
– Nausicaa, vrei să mergem la munte?
Ea se opri din aranjatul facturilor pe care le tot întorcea pe o parte și pe alta și îl privi. Don Stephano se aștepta să fie surprinsă de propunerea lui căzută pe neașteptate. Și, într-adevăr, Nausicaa era surprinsă. Lăsă facturile de o parte și bătu o dată din palme. Exclamă bucuroasă:
– Da, vreau! Vreau! Când?
Toată pretenția aceea de om matur cu care îi tratase pe tarabagii dispăruse acum complet. Chipul ei era atât de copilăros încât Don Stephano se simți aproape rușinat de gândurile lui. Dar în același timp rămase surprins și îmbătat de firescul și graba cu care ea fusese de acord cu invitația. Naivitatea aceasta inocentă îi spori și mai mult dorința. Întinse mâna să o atingă. Se răzgândi. Apucă o factură care stătea să cadă pe jos.
– Zilele astea, zise el emoționat. Când ne hotărâm.
Ea bătu, încă o dată, fericită din palme.
– Daaa! Vreaaaauu!!!