Observă că, privind în jos, nu își mai putea vedea catarama curelei de la pantaloni din cauza începutului de burtă și, instinctiv, își supse burta. Trebuia să mai slăbească. Chiar de mâine se va apuca de o dietă drastica. Trecură pe lângă două mese de plastic puse pe pietrișul din fața cârciumii și intrară pe o ușă ruginită de tablă în ceea ce, în primul moment, lui Don Stephano i se păru a fi o gaură în pământ. Venit din lumina puternică de afară și intrat în spațiul acela fără ferestre nu putu să vadă nimic timp de câteva secunde. Apoi, încet, încet, începu să distingă contururile a trei mese de lemn, fără fețe de masă, ca din cantina unui azil. În jurul lor, câteva scaune de plastic lăbărțate, înghesuite unul în altul. Începu să vadă mai bine. De fapt, atârnând din tavan la capătul unor fire negre împletite, lumina un bec slab, fără abajur, direct din dulie. Lumina galbenă căzută pe mustața cu păsări al lui Țoți și pe sprâncenele lui groase și dese îl făcea să pară și mai întunecat decât era. Stătea în picioare în fața barului de lemn cu mâinile încrucișate la piept și, tainic, privea peste cele trei mese spre întrerupătorul negru de lângă ușă. Imagina, analiza și cântărea lucruri și destine. Purta o cămașă deschisă la culoare, înflorată cu flori albastre care nu se distingeau prea bine. Burtica lui păroasă arăta ca și cum Domnul Țoți tocmai ar fi ingerat un prânz îndestulător, de om avut. Din spatele barului se vedea fața preocupată a Jiniei. Trăgea cu poftă dintr-o țigară din care nu mai rămăsese decât puțin și spăla niște pahare mici de sticlă groasă.
– Bine ai venit la Night Star, zise Jinia aranjând cu grijă paharele ude pe o tavă de plastic galbenă și începând să râdă din dosul barului. Ne faci safteaua? Ia zi, cu ce să te servim?
Don Stephano zâmbi.
Locul acela, ca dimensiuni, nu era mai mare decât cotețul pentru păsări al unchiului său, Dobriedo de Aguridas din Cazasco, pe care încă și-l amintea foarte bine și în care intrase într-o zi din îndepărtata lui copilărie cu gând să sucească gâtul unui pui de găină. Chiar și la miros semănau. Un miros înțepător de găinaț uscat și întărit. Doar că, în loc de stative pentru păsări avea trei mese de lemn și în loc de cuibar avea un bar. Și mai era o diferență: din construcție, cotețul unchiului Dobriedo nu avea întrerupător. Inspiră aerul cu grijă, de parcă ar fi putut, dacă ar fi constatat ceva în neregulă în componența lui, să îl oprească înainte de a-i intra în plămâni. acesta chiar era un loc deosebit. Deosebit de tot ce văzuse el până atunci. Aici urmau să vină oameni să stea la mese și să bea turț, rachiu, tescovină, lichior, țuică, vodcă, vinars și coniac.
-Să-mi pui, te rog, o porție de calamar fiert în lapte de cocos cu sos de castane și smântână de bivoliță, zise el ieșind din cotețul unchiului Dobriedo și scuturându-și paiele de pe umeri.
– Nu avem decât rachiu, răspunse Jinia. Rachiu și turț. Dar dacă vii mai spre seară, aducem și vodcă, și lichior, și vin alb, și palincă…. Și ce vrei tu, mai zise ea lungind cuvintele, cântat, parcă într-o formă de auto alint. Tot ce îți poftește inimioara. Da, da, aici ai să găsești tot ce îți poftește inima.
Apoi izbucni în râs. Râzând, scăpă un pahar. Dar nu se sparse. Continua să râdă de una singură în spatele barului.
– Fă-ne o cafea, zise Țoți pe neașteptate.
– Cu mine vorbești? făcu ea oprindu-se din spălat, surprinsă.
– Cu tine, da.
Desigur, țiganul ăsta nu știe cu cine vorbește. Doamne, ce o enervează!
– Da’ tu de ce nu faci? Tu nu vezi că eu spăl pahare? Domnul Țoți se întoarse nervos înspre ea. Spuse autoritar, pronunțând apăsat fiecare cuvânt:
– Jinia, te-am rugat să ne faci câte o cafea.
Coborând dintr-un automobil luxos ajutată de un tânăr foarte prezentabil, Jinia zise indignată, trântind un pahar pe tava de plastic:
– Ia uite, că eu oi fi curva aia de nevastă-ta, să îți fac cafele când ți se scoală ție. Fă tu, că uite, și eu aș bea una. Domnul Țoți se tulbură vizibil. Atunci interveni Nausicaa, salvator.
– Lăsați că fac eu. Fac eu. Unde e ibricul?
– Acolo jos, lângă butelie, zise Jinia nervoasă.
La cafea, Jinia se lansă într-o viziune a viitorului din care, i se păru lui Don Stephano, Țoți lipsea cu desăvârșire. Desigur că prezentul era cam insalubru, însă viitorul era extraordinar. Pentru că îi plăcea mult să călătorească, după ce vor cumpăra și cârciuma de alături, se va duce la Veneția câteva luni. Va merge pe canale și va asculta canțonete de iubire cântate de gondolieri înalți și virili cărora li se vede pieptul lat și musculos de sub tricourile cu dungi marinărești strânse pe corp. Gondolierii par niște țărănoi la prima vedere dar de fapt fac o groază de bani cu bărcile alea ale lor. Să știi, sunt putrezi de bani! De acolo, după ce vor cumpăra și cea de a treia cârciumă, vor merge la Monte Carlo. La Monte Carlo puteai să joci la Casino și să câștigi sume imense. Ea e norocoasă. Va câștiga. Va purta o rochie de mătase albastră și un colier de perle negre în seara în care se va așeza la masa de joc. Știa asta. Da, va câștiga iar cu banii aceia…. uhu, cu banii acea numai dumnezeu știa ce urma să facă. Avea planuri mari.
Mari!
O umbră trecu repede peste masă. Se întoarseră cu toții. Cineva intrase pe ușă.
Era Vera, femeia cu care Don Stephano o văzuse pe Jinia cu câteva luni în urmă. Buzele ei subțiri erau lipite strâns una de alta, definitiv. Jinia se schimbă la față.
– Ce faci, fă? întrebă Jinia.
– Io-te, am venit să văz ce restaurant ți-ai tras, zise Vera dezlipindu-și totuși cu ușurință buzele.
Și se uită în jurul ei.
– Ăsta e? întrebă ea venind mai către masa la care stăteau ei.
– Păi care să fie? răspunse Jinia indispusă. Ăsta!
– Ce nasol e, fată! făcu ea dezamăgită.
Lui Don Stephano îi veni să râdă. Însă, ciudat, în același timp se simți puțin ofensat, de parcă femeia aceasta l-ar fi insultat personal.
– Ei, nu e chiar așa de mare, făcu încet Jinia.
– Și de ce pute, fată, așa?
Jinia trase din țigară.
– Pute?! întrebă ea surprinsă. Nu pute, fă, ți se pare.
– Ei, cum nu pute, fato, tu nu simți? răspunse Vera parcă enervată că era contrazisă într-o chestiune atât de evidentă și simplă.
Inspiră și adulmecă demonstrativ.
– Pute. Și știi a ce?
– A ce pute, fă? întrebă Jinia iritată.
– Pute a căcat, răspunse Vera privind încă pereții.
Apoi, după ce mai inspiră o dată adânc și strâmbă nasul, completă:
– Și a pișat.
Don Stephano lăsă ochii în zațul negru de pe fundul ceștii.
– Ești proastă, fă, replică Jinia fără să o privească. Ai venit tu de acasă din scutecele căcate a lu’ ăla mic și de aia ți se pare așa.
Domnul Țoți trăgea tacticos și calm din țigară fără să spună nimic. Nausicaa, de unde stătea, ridicase capul și se uita drept în ochii Verei, tăcută.
– Se poate, nu zic nu, dar mie așa mi se pare.
Apoi începu să se caute în poșeta elegantă, din piele fină, pe care o purta pe umăr. La un moment dat, zise:
– Dai și tu o cafea?
Jinia zise cu un ton prin care încerca să se scuze:
– Îți făceam cu plăcere una, da’ nu mai am. Zău, chiar am terminat-o acum. Uite, îți arăt punga, e goală.
– Ei, lasă, lasă…
Vera rămase în picioare lângă ei, uscată și ascuțită, parcă nehotărâtă dacă să plece sau să mai stea. Țoți își stinsese țigara și acum își trecea, în cerculețe, mici arătătorul mâinii drepte peste ghiulul cu rubin de pe degetul mic al mâinii stângi. Se lăsase o tăcere neplăcută.
– Și cât ai dat, fă, pe el? întrebă în cele din urmă Vera.
Jinia dădu cu putere fumul afară și zise prompt:
– O sută douăj’ de milioane.
Vera se uită la ea și, pregătindu-se să spună ceva, își supse obrajii și își țugui buzele. Se lăsă gânditoare pe celălalt picior. Zise compătimitoare:
– Ce ți-a tras-o, fată! Rahatul ăsta nu face nici douăzeci.
– Eh, asta e, făcu Jinia.
– Cum ai putut, fă, să fii, așa proastă? Apoi, după o clipă de gândire încercând probabil să expliciteze cauza unei asemeni mișcări economice greșite, adăugă psihanalitic, arătând către Titi:
– Sau nu te fute ăsta cum trebuie?
Titi, luat prin surprindere, replică ridicând un deget spre ea:
– Ia, vezi cum vorbești!
Vera însă nu dădu nici doi bani pe atenționarea lui. Replică plictisită, cu dispreț:
– Ia uite și la ăsta, ce rechin într-un scuipat!
După ce mai privi o dată în jurul ei pentru a se convinge că avea dreptate în ceea ce privea prețul corect al restaurantului „Night Star”, Vera făcu un pas spre ușa deschisă pregătindu-se să plece. Se opri însă în cadrul ei și, întorcându-se din nou spre masa la care stăteau ei, se adresă Jiniei:
– Deci cu banii ăia rămâne pentru săptămâna viitoare?
Jinia nu spuse nimic. Dădu doar din cap în semn că da.
– Bine, ai grijă, mai spuse Vera.
Apoi păși în afara barăcii și plecă.
– Ce mă enervează scârba asta, făcu Jinia în urma ei. Uf, dacă nu am să îi trag într-o zi un pumn în botu’ ăla al ei de muistă!
Își aprinse nervoasă încă o țigară.
Don Stephano era stânjenit. Cafeaua și conversațiile acelea fantaste îl tulburaseră. Se ridică încet de pe scaun.
– Eu am să merg acasă, zise el.
Jinia și Nausicaa se ridicară și ele odată cu el. Don Stephano îi strânse mâna lui Țoți și, pentru că nu știa ce se cuvenea să spună într-o astfel de situație, nu mai spuse nimic. Se îndreptă spre ușă. Țoți rămase pe scaun, cam mofluz însă demn. Jinia veni după el și la fel și Nausicaa. O luă înainte și ieșiră toți trei din baracă.
– Stephao, zise Jinia încet, vreau să te rog ceva!
Don Stephano deveni curios. Nu îi plăceau propozițiile care începeau așa. În modul cu totul paradoxal însă, acum tresări aproape bucuros la gândul că ar putea să le devină util.
– Ce e, Jinia? zise și el la fel de încet de parcă purtau o conversație conspirativă.
– Uite cum e, zise ea încurcată, nehotărâtă. Cum să-ți spun? Am dat mult pe cârciuma asta și nu am mai avut pe ce să îmi iau mașină. Banii care mi-au rămas, și cu ăia de la tine, vreau să iau marfă de ei. Să avem ce vinde. Înțelegi?
Don Stephano dădu din cap în semn că înțelege dar ochii și mintea lui erau alături, la Nausicaa, cea care, rezemată de ușa de tablă a barăcii pe care erau scrijelite cuvinte obscene, asculta și își privea cuminte pantalonii de atlaz.
– Da, Jinia, înțeleg. Și cred că nu e rău așa, zise el.
– Păi nu e rău, nu e rău deloc așa, zise ea repede. Alta e problema.
– Care e? întrebă el gata să rezolve orice problemă.
Jinia îl privi drept în ochi, și, după ce ezită puțin, zise:
– Păi problema e că nu avem cu ce să aducem marfa. Asta e problema. Înțelegi?
Don Stephano, cu totul necunoscător în astfel de subtilități comerciale, nu înțelegea. Dădu din umeri.
– Nu înțeleg, zise el încet, conspirativ. Ce vrei să fac eu?
Ea se uita în continuare la el și zise repede, rugător:
– Nu vrei să te duci tu mâine cu Nausicaa la Alicante să aduceți marfa în mașina ta?
Don Stephano încă nu înțelegea. Să se ducă mâine cu Nausicaa la Alicante? Numai ei doi? Dar asta era o idee grozavă. Grozavăăă… O privi pe Nausicaa care acum nu se mai uita la pantalonii ei verzi ci direct în ochii lui. Și-o închipui plimbându-se alături de el prin Alicante. Poate îi va putea atinge mâna. Poate îi va putea cumpăra ceva. Era o idee grozavă. Mmmmmmm….
Zise repede, ca și cum îi era teamă că Jinia se putea răzgândi.
– Sigur că pot, Jinia. Sigur că da. Mâine nici nu am cursuri de dimineață, minți el. Mă duc!
Și, acolo în ușa cârciumii cu nume de far călăuzitor pentru cei rătăciți în întunericul nopții, puse la punct, împreună cu Jinia, toate detaliile practice ale călătoriei de a doua zi la depozitul de mărfuri en-gros din Alicante.