As vrea să adorm și să dorm un somn lung, fără vise și fără nicio mișcare iar din el să mă trezesc într-o dimineață însorită, într-o lume nouă, într-un oraș în care să nu mai fi fost până atunci dar care să mi se pară cunoscut, cu oameni pe care să nu îi mai fi văzut dar care să mi se pară cunoscuți, cu o viață pe care să nu o fi trăit-o dar care să mi se pară că ar fi fost a mea. Să mă ridic din somn nou și proaspăt, ca o libelulă care iese din crisalidă direct în soarele orbitor al verii și își începe zborul zigzagat peste vârful ierburilor grase crescute din apă.
Dar nu adorm.
Mă uit la taburet.
Mintea îmi lucrează cu repeziciune și încep să îi înțeleg rostul acolo. Și cred că înțeleg ce urmează să se întâmple. Și pentru că înțeleg, mi se face frică din cauza senzației de ireal care mă cuprinde. Ce vrea femeia aceasta acum de la mine este de neînchipuit. E un lucru atât de îndrăzneț și periculos încât poate ar fi mai bine să las dracului baltă totul, să îi dau banii înapoi și să mă întorc acasă. Adică, la Melinda pentru că eu nu am casă. Dar tocmai pentru că ceea ce vrea să fac e atât de periculos, voi fi îndreptățit să îi cer un tarif suplimentar. Aș putea să plătesc nu numai abonamentul telefonic dar și factura de gaze. Melinda va aprecia lucrul acesta. Din cauza ploilor reci, centrala merge non stop de câteva luni.
Va fi foarte mult de plată.
– Știu, o să stau aici, zic încet.
– Da, zice ea și din glasul ei străbate o undă de ușurare că am înțeles singur și că nu mai e nevoie să îmi explice ea despre ce este vorba. O să stați aici.
– Și voi privi prin decupajele ușii, spun eu mai departe.
Ea se uită drept în ochii mei. Strânge din colțul gurii și nu spune nimic. Trec câteva secunde.
– Da, spune ea în cele din urmă. O să stați înăuntru și o să vă uitați prin perforații. Și veți fi foarte atent!
Îmi găsesc puterea să ridic pretenția la care mă gândeam. Spun cu gândul la dragostea pentru Melinda:
– Dar asta se va taxa separat.
– De acord, spune ea fără să clipească. Triplu!
Și apoi, fără alte explicații, intru în compartimentul dulapului și mă așez pe taburet. Eleea se uită la mine în timp ce încerc să îmi găsesc poziția cea mai confortabilă și mă întreabă, fără legătură:
– Ce fel de chiloți purtați pe dumneavoastră? Largi? Sau strâmți?
– Largi, răspund ca și cum tocmai mi s-ar fi pus cea mai firească întrebare posibil.
– E bine, zice ea și dă din cap, afirmativ. Cu chiloți largi e foarte bine.
Dă iar din cap ca și cum ar răspunde afirmativ la o întrebare pe care nu și-o pune cu voce tare. Se mai uită o dată la mine, serioasă, mă fixează intens cu privirea. Pupilele îi vibrează scurt ca și cum ar încerca să se uite simultan în mai multe direcții. Apoi se uită în jos la ea, la pantofii ei, la rochia ei. Pare mulțumită de cum decurg lucrurile. Închide în urma ei ușa dulapului și o încuie iar în clipa aceea în dulap se face brusc întuneric. Dar din întunericul acesta pot să văd prin decupajele ornamentale din ușă tot ce se întâmplă în cameră. Văd patul, masa, scaunele.
Eleea a plecat în camera cealaltă.
Ceva din mersul ei mă face să tresar și mă împinge înapoi într-un timp incert, într-o amintire la care mi se refuză accesul. Nu știu ce să fac cu mâinile. Le bag în buzunare. Dacă ar ști unde sunt, tata ar fi foarte nemulțumit. Mi-ar ordona, iritat și amenințător, să ies, naibii, imediat afară și să îmi văd de treburi mai serioase. Să îmi fac corect temele și să fac copii pe care să îi cresc mari. Și mi-ar indica cu degetul direcția în care ar trebui să o iau. Mă gândesc la popa care trebuie să vină. Îi va sfinți casa. Sau îi va ține o predică. Și mă mai gândesc la scrisoarea care mă amenință cu sfârșitul lumii din cutia de poștă. A rămas tot acolo pentru că nu am avut curajul să mă apropii de ea și am lăsat-o în cutie. Poate dispare de la sine. Poate că legile universului se schimbă și scrisoarea dispare. Dece să nu se schimbe? De ce să nu dispară?!
Cât de mult aș vrea să adorm!
Dar nu adorm.
Cineva sună la ușă. Tresar și în dulapul meu cu perforații, inima îmi bate mai repede. Eleea se duce în hol și aud ușa deschizându-se. Și o voce de bărbat.
– Ce faci, Ella?
Vocea mă surprinde neplăcut. E subțire, nepotrivită pentru un popă care trebuie să își moduleze învățămintele sub arcurile masive și grele ale unei biserici. – Hai, intră, o aud pe Eleea spunând. Tot mai plouă?
Se aude ușa închisă. Apoi popa:
– Plouă, plouă. Am lăsat mașina pe aleea cealaltă și m-a făcut ciuciulete până aici.
– Lasă că nu mori tu din asta, spune Eleea. Dă-ți jos geaca și vino aici.
Mă surprinde familiaritatea aceasta pe care nu o bănuiești între un enoriaș și un preot dar nu am timp să mă gândesc la ea pentru că cei doi intră în cameră. Îi văd prin perforațiile ușii. Acesta e părintele Maccabi?! Dar bărbatul ăsta nu seamănă deloc a popă! Nu poartă niciun fel de costum preoțesc și nu are nimic din morga sau înfățișarea unui popă. Mă gândeam că o să văd o burtă umflată cu pulpe de curcan și cârnați afumați și un gâtlej larg pe care hectolitrii de vin au lăsat pete roșietice. Bărbatul acesta însă e înalt, deșirat, cu o față prelungă și cu nasul mare și drept. Poartă o pereche de blugi tociți și un pulover pe gât, la fel ca orice alt anonim de pe stradă iar în picioare are o pereche de pantofi de sport, albaștri. Felul în care pășește mă face să înțeleg că este familiar cu camera aceasta. Că a mai fost aici. În urma lui apare Eleea, cu rochia ei neagra înfoiată de la brâu în jos, cu pantofii doamnei Astari în picioare, imaculați, legănând din șolduri elegantă și atrăgătoare. Ceva nu e în regulă. Nu pare deloc o sfeștanie. Nici botez. Bărbatul ajunge lângă masă, se sprijină cu o mână pe speteaza unuia din scaune și se întoarce spre Eleea. Zice:
– Ciocnim un pahar?
– Ciocnim, sigur că da, răspunde ea și se apleacă puțin peste masă să desfacă sticla. Toarnă în pahare până la jumătatea lor. Apoi, uitându-se unul în ochii celuilalt, ciocnesc. Beau. Părintele dă paharul pe gât din câteva înghițituri și îl pune, gol, pe masă. Plescăie de plăcere. Eleea își umezește doar buzele și rămâne cu el în mână.
Părintele Maccabi îi apuca mâna cealaltă și o trage spre el. – Arăți grozav cu rochia asta. Parcă ești din alea de epocă, pe cuvânt!
– Păi da, să știi că eu chiar sunt din altă epocă, zice ea ridicând puțin bărbia ca într-o formă de alint și luându-și o poză de cinema.
Nu nu, cu siguranță ceea ce văd nu este o sfeștanie.
– Și să știi că mi-a fost tare dor de tine, mai zice el lăsându-și capul într-o parte, încercând să pară romantic.
Ea zâmbește și își trage mâna din a lui.
– Zău?!
– Pe cuvânt!
– Nu te cred.
– O, ba da, zice el. Te-am și visat de câteva ori.
Apoi, după o clipă, adaugă insinuant:
– Dar fără rochie.
Și, luându-i-i din nou mâna într-a lui, o trage înspre el.
Eleea zâmbește satisfăcută. Se vede că îi place să umble dezbrăcată prin visele de noapte ale bărbatului acesta.
– Ție nu ți-a fost dor de mine? întreabă el.
Ea se uită la el și strânge din colțul buzelor. Spune:
– Nu.
– Deloc?
– Deloc!
– He he, râde el insinuant și o trage și mai mult înspre el. Ea se împotrivește puțin, fără prea multă convingere. El o cuprinde pe după mijloc și o trage până când trupul Eleei se lipește de al lui. E mai înalt decât ea.
Eleea se uită la el în sus, în ochii lui. La fața lui.
– Ai încuiat ușa, întreabă el încet?
Ea dă din cap în semn că da, a încuiat-o.
Ceva nu e tocmai în regulă aici. E adevărat că nu am văzut multe sfeștanii în viața mea dar aceasta nu seamănă deloc cu una din ele.
Și, fără nicio altă pregătire, din poziția aceea, părintele Maccabi se repede înainte până ajunge cu buzele în dreptul gurii ei. Ea se trage înapoi, ca pentru a se feri de sărutul lui iminent dar nu scapă pentru că el o ține strâns cu o mână pe după mijloc iar cu cealaltă o apucă de ceafă și o trage cu putere spre el. Eleea geme un pic și apoi se lasă în voia lui. Gurile lor se deschid și se lipesc, limbile lor încep să se caute. Eleea geme. Părintele Maccabi o strânge și o lipește de el iar în timpul ăsta mâna lui alunecă de pe mijloc în jos peste șoldurile ei. De acolo mâna îi trece peste fesele rotunde și tari pe care le apucă pe rând și le frământă. Apoi și mai jos, se lasă în lungul coapsei puternice până când degetele lui ajung la tivul cu ștrasuri al rochiei. Sărutul lor este strâns iar gurile se sudează una în cealaltă, elastic și fierbinte. Eleea geme. De la mijloc în jos corpul părintelui Maccabi se freacă de al ei cu mișcări circulare. Cu o mână o ține încă de ceafă, cealaltă mână a băgat-o pe sub rochie și îi mângâie piciorul, în sus. Rochia se ridică și o dezgolește. Eleea ține încă paharul de vin într-o mână dar cu cealaltă a început să îl mângâie și ea pe părinte peste spate, rotativ. Geme. A desfăcut puțin picioarele. Coapsele îi sunt pe jumătate dezgolite, strălucitoare din cauza ciorapilor din plasă de mătase. Mișcă și ea din fund și se freacă de vintrele părintelui Maccabi și se sărută cu patimă și se strâng cu o poftă care erupe în trupurile lor, fierbinte, insuportabilă. Eu însumi mă umplu de o emoție care crește în mine cu repeziciune. Nu știu dacă este plăcere sau teamă dar simt cum propriul meu membru se umflă, crește și începe să mi se ridice în chiloți. E o liniște stranie în casa asta în care se aud doar gemetele Eleei și inima mea. Mâna ei coboară în lungul brațului părintelui Maccabi, îi strânge cotul ca și cum s-ar ține de el să nu cadă apoi se duce mai jos, în lungul antebrațului. Ajunge pe pantalonii părintelui, acolo unde se vede o umflătură. Nu e un fald oarecare, umflătura aia este chiar penisul care zvâcnește sub pantalonii părintelui. Când ajunge cu mâna pe el, Eleea îl apucă și geme. Îl strânge tare și începe să îl frământe prin pânză. Geme. Părintele mișcă din fese mai repede și mai puternic, ca și cum ar vrea să o pătrundă direct prin haine, să intre mai repede în ea. Mă uit cu atenție la mâna cu care Eleea strânge penisul. Tendoanele lucrează scăpate de sub control, duc degetele în josul și în susul lui cu nerăbdarea unei dorințe care o consumă și care o face să geamă des și tare. Apoi nu mai suportă. Se rupe din sărutul acela halucinant și se lasă repede, nerăbdătoare, pe vine. Rochia i se strânge toată deasupra șoldurilor. Întinde mâna în lateral și pune paharul pe masă apoi, cu o înfrigurare care o face să nu nimerească capul fermoarului din prima încercare, îi deschide prohabul pantalonilor părintelui Maccabi. Părintele se uită în jos la ea. Eleea bagă mâna înăuntru pantalonilor și, după ce bâjbâie puțin, apucă și scoate de acolo, prin deschizătura prohabului, penisul tare ca un lemn al părintelui. Îl ține strâns cu o mână la câțiva centimetri de buzele ei și începe să îl frece. Îl freacă în sus și în jos, decalotându-l de fiecare dată până la cotor.
Unul după altul rapid, mă trec un frisoane de plăcere. Cum am să pot să îi povestesc Melindei lucrurile astea ?! Nu am să pot. Dar nici să mă gândesc la asta acum nu pot. Mă uit cu atenție la penisul încovoiat al părintelui, atât cât se vede el din mâna Eleei. Pare un animal cu o viață a lui proprie pe care Eleea l-a prins în mână și îl înnebunește. E roșu și plin de dorință, umflat și rapid. Eleea îl freacă în sus și în jos și se uită la el fix, ca într-o formă de hipnoză. Și mie, în dulap, mi s-a întărit și mi s-a sculat penisul în chiloți de tot. Mă ating peste pantalon și îl simt în mână drept și tare ca un lemn. Brusc, în mijlocul întâmplării ăsteia halucinante, pe mintea mea pune stăpânire geometria unei masculinități primitive. Îmi dau seama că penisul părintelui Maccabi este mai mic decât al meu iar lucrul ăsta mă excită și mai mult. Eleea se uită la penisul din mâna ei ca la un fruct pe care nu știe de unde să îl înceapă. Și dintr-o dată se întâmplă ceea ce așteptam să se întâmple: Eleea deschide gura și îl înghite lent pe tot, până la cotor. Cred că i-a intrat până în gât. A închis ochii și și-a făcut roată buzele cărnoase în jurul tijei fierbinți a părintelui și acum o suge cu putere. Părintele a închis și el ochii și și-a dat capul puțin pe spate, într-o formă de extaz laic. Eleea suge din penisul lui cu o forță uluitoare. O să i-l smulgă. Mă uit, vrăjit. Și, dintr-o dată văd cum, din poziția în care se află, pe vine, cu penisul părintelui Maccabi în gură până în gât, Eleea se uită spre dulapul în care sunt eu și, cu mâna pe care o are liberă, îmi face un semn discret, ca și cum m-ar saluta de rămas bun de pe geamul unui autocar care se îndepărtează cu copii plecați în excursie.