Capitolul 41Mă uit la Sanusa și nu înțeleg.
Stă pe piciorul lui Tutunaru de parcă ar sta pe piciorul lui taică-său sau al vreunui unchi de ai ei și este foarte interesată de părul lui de pe piept. Și de barba lui țepoasă. Nu i se pare deloc un animal scârbos care poate să îi taie gâtul cu bomfaierul sau să îi scoată mațele cu cuțitul. Îi place că omul ăsta străin, sau ce o fi el, care a luat-o lângă el și o ține aproape de trupul lui ars de soare.
Lucrul ăsta mă face să uit de frică.
Dar nu pentru că devin mai viteaz sau mai curajos sau pentru că împlinesc brusc douăzeci și cinci de ani și sunt puternic ci pentru că toată mintea mea este prinsă în gheara unei emoții noi, necunoscute, care înlocuiește frica. Sanusa stă cu țâțele goale și cu părul răsfirat, pe genunchiul lui Tutunaru și dă nepăsătoare din picioare ca și cum ar fi într-un leagăn din Teiuș. El o ține cu o mână pe după umeri, cum ne țineam noi anul trecut la dansul popular de la serbare, iar pe cealaltă și-a dus-o între picioare și și-a pus-o peste chiloți. Eu stau în fața lor cu cutia mare a viorii în mână care nu mai are nicio greutate. Sanusa îi examinează gheomotoacele de păr de pe piept, le atinge cu degetele, se joacă cu ele. Dar eu nu înțeleg.
Nu înțeleg deloc ce înseamnă toate lucrurile astea iar lucrurile trebuie să aibă un înțeles. Întotdeauna lucrurile au un înțeles, așa cum le explică tata foarte bine. Dar eu nu înțeleg ce se întâmplă acum, la fel cum nu înțeleg cum se fac melodii din notele muzicale. Sanusei nu numai că nu îi este frică dar parcă i-ar și plăcea de Tutunaru. Numai că lucrul ăsta este absurd pentru că de mine îi place Sanusei și nu de Tutunaru. Ea a venit cu mine la baie, nu cu Tutunaru. Și a venit cu mine pentru că îi place de mine, pentru că mă iubește. Și face baie cu mine în Șimit pentru că mă iubește și eu o iubesc. Și mi-a pus o floricică roșie în cheutoarea cămășii pentru că mă iubește. Cum o să îl iubească ea pe Tutunaru?! Și în toate zilele celelalte când am trecut împreună printre animalele junglei și printre lianele care ne puteau încolăci și sugruma, eu am iubit-o pe Sanusa și Sanusa m-a iubit pe mine. Nu, nu poate să îl iubească pe Tutunaru. Pe mine mă iubește, nu pe el.
– Ia să aud ce știi la vioară, zice Tutunaru și, luându-și mâna dintre picioare, arată cu ea spre vioara mea. Să le cânt ceva la vioară?! Vai de capul meu! Asta e foarte grav pentru că eu nu știu să cânt nimic la vioară! Nimic! Absolut nimic! Tutunaru mă pune să îi cânt ceva și o să mă omoare dacă nu cânt.
– Chiar, Kuppi, hai, cântă-ne ceva, zice și Sanusa și se uită pentru prima dată la mine de când a luat-o
Tutunaru pe piciorul lui.
Îmi pare bine că mă roagă și ea. Poate că totuși mă iubește chiar dacă îl iubește și pe Tutunaru puțin. Ce bine e că mă iubește Sanusa, altfel aș muri. Trebuie să compun imediat o melodie. Mă las într-un genunchi pe nisip și deschid cutia viorii. Nu s-a întâmplat nimic cu vioara, este acolo, întreagă. După bătaia cu Balonto, domnul Predesso i-a pus căluș și coarde noi și a acordat-o. Vioara e ca nouă și e bună dar eu nu știu să cânt nimic. Nimic. Ce-o să fac? Ce-o să mi se întâmple? Oh, ce frică mi se face din nou pentru că Sanusa îl iubește pe Tutunaru și pentru că Tutunaru o să mă omoare. Mâinile mele mici tremură deasupra viorii și inima mi se zbate în piept ca o vrabie închisă într-o cameră. Vai, încep să plâng! Simt lacrimile care mi se strâng în colțul ochilor. Ce să cânt?
Ce să cânt?