Mă uit la ceas. E șase fără cinci. Sun la sonerie și nu trebuie să aștept decât un pic pentru că Eleea deschide imediat, ca și cum era deja în hol și mă aștepta.
– Bună seara, zic și îmi scot cascheta.
– Bună seara, răspunde ea. Intrați!
Sunt uimit. Dacă în seara precedentă era îmbrăcată ca o gospodină care își aștepta bărbatul cu o tocană de ceapă și piept de pui, acum doamna Namora e cu totul schimbată. Arată ca o femeie de lume care tocmai se pregătește să plece la un bal al vreunui marchiz local să fie admirată și dorită. Poartă o rochie de catifea neagră, decoltată, care de la șolduri în jos i se înfoaie ca o umbrelă iar pe tiv are trei șiruri de ștrasuri mici, strălucitoare. Prin decolteul larg îi ies la suprafață sânii tari și umflați. Umerii îi sunt goi, acoperiți parțial de părul ei lung și negru, proaspăt spălat. La gât are un colier violet care lucește în lumina holului. Poartă un machiaj care îi colorează pleoapele în nuanțe de auriu.
Îmi scot pelerina kaki și o pun pe cuier. Ea o ia de unde o pun eu și o duce într-o altă cameră. Se întoarce și intrăm în bucătărie.
– Plecați undeva? întreb eu, intimidat de felul în care arată.
Ea zâmbește din colțul buzelor. Se uită la mine cu ochii ei negri și mari.
– Luați loc aici, spune și îmi arată același scaun desperecheat. Nu, zice ea după ce mă așez. Nu plec nicăieri.
Și apoi zâmbește.
Bucătăria pare într-o ordine desăvârșită. Aragazul este închis, chiuveta e goală. Blatul din jurul chiuvetei strălucește ca o oglindă, nu se vede nicăieri nicio oală, nicio tigaie, niciun castron. Îi văd pantofii și tresar. Sunt pantofii doamnei Astari. La naiba! E deosebit de atrăgătoare. Are pe ea, pe dedesubt, o pereche de ciorapi negri, din plasă de mătase, cu ochiuri mici și cu firul strălucitor care îi reliefează și mai mult picioarele frumoase. Unghiile mici îi sunt lăcuite cu un roșu închis, aproape violet. Împrăștie un parfum fin, de seară.
– Nu plec nicăieri, zice ea din nou.
Face o pauză și mă privește drept în ochi. După care adaugă:
– Aștept pe cineva. De asta v-am și spus să veniți puțin mai devreme.
Sunt surprins. Dar lucrul ăsta nu trebuie să mi se vadă pe față. Încerc să îmi găsesc fața și poza clinică.
– Femeie sau bărbat? întreb.
Ea se uită la mine și zâmbește.
– Ghiciți?
Mi-aș dori să fie o femeie. Ar fi mai aseptic pentru toată lumea. Dar ceva îmi spune că nu este așa. Ceva îmi spune că ceva nu în regulă aici și asta mă face să nu mă simt deloc în largul meu. Am din ce în ce mai clar senzația că din întâlnirea cu femeia aceasta nu o să iasă deloc ceva bun.
– Un bărbat, zic, convins că nu greșesc.
Ea se uită la mine serioasă. Zice:
– Da, un bărbat.
Ieri mi-a spus că eu eram primul bărbat pe care îl invita acasă. Acum, apare un altul. Sunt puțin dezamăgit pentru că aceasta înseamnă că doamna Namora nu spune întotdeauna adevărul. Și mă simt și puțin indispus, de parcă bărbatul care vine urmează să îmi ia din privilegiile pe care le am asupra acestei femei.
Dar Eleea nu pare deloc afectată de inadvertențe. – Va trebui să fiți foarte atent, spune ea. Aș vrea să vi se întipărească bine în minte.
– Ce să mi se întipărească în minte? întreb.
– Ce veți vedea, spune ea.
Nici nu știu dacă lucrurile acestea se întâmplă cu adevărat. Adevărați sunt banii din buzunar, cei pe care mi i-a dat ieri. Trebuie să rămân imperturbabil.
– Ce voi vedea când? întreb.
Îmi bag mâna în buzunarul drept al pantalonilor și îmi scot telefonul mobil. Îl pun pe masă, să știu mereu cât e ceasul.
Ea se uită la mine, apoi spre ușă. Apoi din nou la mine.
– Acum, când vine popa, zice ea, impacientată parcă de greutatea cu care raționez.
Trebuie să rămân imperturbabil și rămân.
Aceasta nu este deloc o ședință de confesare obișnuită.
– Părintele Maccabi, adaugă ea.
Dau din cap ca și cum toate lucrurile acestea ar fi foarte firești și îl văd pe părintele Maccabi sprijinindu-și epitrahilul de marginea mesei și cădelnițând prin bucătărie iar dracii, chinuiți în felul acesta, fug spre pustia lor care le aparține din veci.
Dacă unele lucruri par absurde asta nu înseamnă că ele nu există.
– Meseria mea este să fiu foarte atent, doamna
Eleea, spun foarte serios. Și, credeți-mă, sunt foarte atent. – Știu, spune ea și strânge din colțul buzelor ca și cum ar zâmbi. Am încredere totală în dumneavoastră.
Sunt un tip care inspiră mereu încredere.
– Mulțumesc, zic.
Apoi îmi vede telefonul. Arată spre el și exclamă: – Aaa, și am să vă mai rog să îl închideți. Sau să îl dați pe vibrații.
Tresar. De ce să îmi dau telefonul pe vibrații?
– Desigur că o să îl dau pe vibrații.
Și îl dau pe vibrații.
– Va trebui să fie liniște deplină, spune ea coborând tonul de parcă liniștea trebuia să înceapă chiar din momentul acela. Popa nu trebuie să știe că sunteți aici.
Apoi se uită la ceasul de pe telefonul ei.
– Trebuie să apară, zice. Haideți dincoace să vă arăt ce trebuie să faceți.
Și spunând astea îmi face semn să mă ridic și să o urmez. Face pirueta, rochia i se înfoaie. O urmez și intrăm în camera cu televizor unde am văzut filmul de desene animate cu elefantul zburător. Pe peretele din stânga, patul este neatins. Lângă masa de la capătul patului au apărut două scaune cu spetează înaltă care nu erau acolo ieri. Pe masă sunt două pahare și o sticlă cu vin roșu, începută. Credeam că o să se așeze din nou pe pat însă de data aceasta Eleea face altceva. Se duce la dulapul înalt de pe peretele din dreapta al camerei și descuie ușa unui compartiment.
O deschide larg.
Compartimentul e gol de sus până jos. Nicio haină, niciun umeraș.
Dar înăuntru lui se află, totuși, un obiect care nu are ce să caute acolo. Stă singur, desperecheat și enigmatic
E un taburet înalt și rotund, din lemn.
Neliniștitor.
Mă trag mai aproape de ea și, într-o liniște nefirească, unul lângă altul, ne uităm amândoi la taburetul din dulap ca la un obiect devenit, brusc, amenințător, supranatural și sacru.