Era în firea lui Mirabel să facă uneori lucruri stranii și neașteptate care pentru Don Stephano, copil, nu aveau nici un înțeles și tocmai de aceea îi provocau de cele mai multe ori râsul. Iar uneori frica.
În una din veri, de exemplu, după ce una din expedițiile lor în Insula Sâmburilor de Prun se încheiase cu succes, cam obosiți după înotatul în apa rece și repede, ieșiseră pe malul continental al râului și hotărâseră să se odihnească. Din păcate însă, atunci când erai la râu, în cercetare, să te odihnești nu era un lucru ca oricare altul. Nu te puteai arunca pur și simplu în iarbă să te întinzi. Era nedemn de simplu iar ei erau războinici și căutători de aur care trebuiau să respecte anumite cutume și reguli ale preeriilor. Drept urmare, odihna acolo la insulă își avea regulile ei stricte și demne. Ca să poată să se odihnească cu adevărat, trebuiau mai întâi să construită o colibă. Iar pentru a construi o colibă trebuia mai întâi ales un loc bun. Da, își aleseseră un loc pe malul apei, mai adâncit puțin în pământ, au adunat apoi crengi uscate aflate din belșug prin tufișurile acelea cu fructe mici și roșii, al căror nume urma să îl afle mult, mult mai târziu și în care se zgâriau ei tot timpul când veneau la insulă. Au ridicat coliba punând crengile acelea în picioare așa cum făceau indienii lui Winetou, au astupat apoi găurile rămase printre ramuri cu frunze căzute de anul trecut și cu multe, multe smocuri de iarbă uscată și arsă de soare. Apoi, mai mult pe burtă decât pe picioare, deoarece coliba ieșise cam scundă, s-au strecurat unul după altul înăuntru ca într-o vizuină joasă și întunecată. Așa, da! Așa mai mergea. Acum se puteau odihni în voie. E adevărat, stăteau înghesuiți unul în altul, foarte înghesuiți, dar aveau o colibă în care se puteau odihni.
Atunci, Jorjerimo, făcând pe grozavul, și-a aprins o țigară.
Intraseră cu toții înăuntru, în afara lui Mirabel, și adevărul era că, în puținul aer de acolo și în înghesuiala din colibă, fumul țigării lui Jorjerimo era deranjant. Jorjerimo însă era al doilea, imediat după Mirabel, în lanțul de comandă, și nimeni nu putea să obiecteze la ceea ce făcea el. La un moment dat totuși ceva părea a nu fi în regulă cu fumul acela. Era prea mult ca să provină de la o singură țigară. Trebuie că mai fuma cineva. Ba nu. Brusc, coliba luase foc. S-au ridicat atunci cu toții în picioare, țipând și urlând cu paiele aprinse în cap și au luat-o la fugă speriați, dezorientați, cei mai mari, care aveau curajul și dreptul acesta, înjurându-l pe Jorjerimo. Afară însă, Mirabel, în fundul gol, cu chiloții uzi într-o mână și cu o creangă aprinsă în cealaltă mână, se prăpădea de râs. Da, Mirabel dăduse foc colibei și acum, văzându-i fugind speriați în toate părțile, dădea cu creanga aprinsă încoace și încolo stârnind rotocoale de fum prin aer și, în curul gol, se prăpădea de râs. Testiculele, închise în punga lor de piele i se bălăbăneau între picioare atârnând încoace și încolo în ritmul în care el scutura creanga aprinsă. Dar ceea ce era absolut nou, îngrozitor, comic, neînțeles, rușinos și dezgustător era faptul că Mirabel, în poza aceea războinică, cu creanga fumegândă ridicată deasupra capului și cu chiloții în cealaltă mână, avea, incredibil, ieșindu-i lung dintre flocii negri, penisul în erecție. Un penis cât toate zilele ieșea dintre flocii lui negri și își îndrepta botul ascuțit înspre râu.