Coșciugul mititel, așezat pe masa înaltă semăna, din poziția din care îl privea el, foarte bine cu bărcuța pe care se chinuiau ei să o construiască în fiecare vară.
Inginerește vorbind, nu era deloc o bagatelă să construiești o barcă.
Era o chestiune extrem de dificilă deoarece nici măcar Mirabel, mare cântăreț la trompetă în puținul timp liber pe care îl avea din cauza temelor, nu putea explica misterul plutirii suficient de limpede pentru ca ei să îl poată aplica cu succes la barca a cărei construcție o reluau, cu încăpățânare, la fiecare început de vară. Venea o zi, de obicei pe la sfârșitul lui aprilie, când cineva spunea: Băi, haideți să construim o barcă! Gata, băi, hai să facem o barcă!
Și se apucau de treabă.
Dintr-o deficiență cronică de expertiză navală, precum și dintr-o acută lipsă de materiale care să se potrivească scopului lucrării, barca întârzia mereu să se configureze iar puținul ei schelet, depozitat pe undeva prin spatele blocurilor, trebuia păzit cu strășnicie ca nu cumva din el să smulgă vreo scândură, sau mai multe, țiganii aceia îngrozitori din Catalunya care umblau cu saci mari și unsuroși în spinare și adunau tot ce găseau de pe la lăzile de gunoi. Nemișcat cum stătea el pe masa înaltă din capela scundă și plină de fumul gros și înecăcios al lumânărilor, coșciugul acela, care continua să i se pară neîncăpător, cu bordurile lui drepte și cu fundul plat, semăna destul de bine cu una din variantele bărcii așa cum, în mod cu totul și cu totul excepțional, fusese ea încleiată în una din veri.
Mirabel, uitându-se la ea cu ochii lui negri și unsuroși adânciți într-o grăsime care îi rotunjea fața, spusese oarecum impacientat: Băi, știți ceva? Gata! O ducem la apă! De-acum trebuie să plutească! Părerea lui conta foarte mult deoarece Mirabel era avea aproape paisprezece ani. Era aproape bătrân. De aceea, aproximarea plutirii făcută de Mirabel era suficientă și echivala, în șantierul lor, cu exprimarea corectă a legilor lui Arhimede în domeniu. O ducem la apă! zisese el cu un aer plictisit. Făcând abstracție de drapajul de pânză albă care dădea puțin peste margini, coșciugul acela era identic cu barca lor. Era bun de dus la apă. Don Stephano, prin lumina aceea mică din capelă, prin aerul îngroșat de fumul înecăcios al lumânărilor gălbui, privi cu frică pe deasupra bordajului. Așteptând încrezător să se trezească din visul acesta care nu îi plăcea de loc, observă ocupantul bărcii, întins în ea, într-o poziție care în viața pe care, dintr-un motiv și într-un fel absolut de neînțeles, tocmai se hotărâse să o părăsească, ar fi găsit-o nedemnă de prestigiul lui de hidalgo mereu neînțeles. Don Ligueros de Trabajo stătea extrem de nemișcat, mai nemișcat chiar decât atunci când se prăbușea în vreun fotoliu ponosit al instituției cu nelipsita-i țigară fumegând într-o mână și cu registrul în cealaltă așteptând, în poză de filosof, să îl întrebe cineva ceva pentru ca el să poată plasa una din cugetările lui paradoxale. Faptul că stătea nemișcat nu era însă singura curiozitate în cazul lui ci, parcă pentru a nu se dezminți, fapt cu totul uluitor și absolut paradoxal în cazul lui, Don Ligueros stătea întins pe spate în coșciug și NU fuma, deși poziția aceea comodă i-ar fi permis cu ușurință să își aprindă una din țigările lui ieftine și să tragă un fum sau două. Ar fi putut chiar să fumeze o țigară întreagă și nu s-ar fi supărat nimeni deoarece aerul din capelă era deja plin de fumul greu al lumânărilor care ardeau de jur împrejurul coșciugului. Putea să fumeze liniștit.
Reușise, se pare, în privința bărcii cel puțin, ceva mai bine decât ei.
Era adevărat că barca lui nu plutea decât pe masa lungă de lemn zgâriat din mijlocul capelei întunecate a cimitirului San Cristobal din Alicante dar, cel puțin din punctul de vedere al finisajului exterior, era mult mai reușită decât fusese vreodată oricare din bărcile lor succesive. Don Ligueros naviga acum cuminte pe apele numai de el cunoscute, și din poziția aceea nefiresc de liniștită pentru un căpitan de rangul lui, îmbrăcat într-un costum pe care Don Stephano nu i-l cunoștea și pe care, trase el o concluzie poate pripită, probabil că cineva i-l împrumutase pentru acest eveniment unic și nefericit, naviga spre cețurile din Thulle.