Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 28

 

Dulcineea se uita la el cu ură și dispreț. În spatele ei bolborosea un fundal gazos, nedefinit, un orizont lichefiat care unduia într-un curent cald. Don Stephano întinse mâna să o atingă dar ea se feri cu silă, de parcă mâna lui era un animal scârbos. Apoi, brusc, se întoarse hotărâtă spre bărbatul cu care venise și se lipi strâns de el. Bărbatul o cuprinse pofticios cu mâna de după șoldurile goale, îi aruncă o privire disprețuitoare lui Don Stephano și plecă cu Dulcineea prin gazele colorate, lipiți unul de altul strâns, într-o apropiere erotică amețitoare. Inima lui Don Stephano se zvârcoli violent de durere. Rămase pe loc privindu-i cum se depărtează.

Deci totul se termina.

Dulcineea pleca cu un alt bărbat. Se dăruia deci altuia și totul, totul, se termina. Toată dragostea lor se fărâmița și se împrăștia în vânt. Îi privea cum se depărtau înlănțuiți și încă nu putea crede că ceea ce vedea era adevărat. Nu, nu putea fi decât un vis, un coșmar. Izbucni dintr-o dată în hohote de plâns și lacrimile i se evaporau instantaneu și se făceau nori gălbui, sulfuroși. O disperare cumplită cuprinse dintr-o dată totul într-o gheară care se strângea nemiloasă peste sufletul lui. Totul era pierdut, pentru totdeauna. Pentru totdeauna! În el se învârtea o durere apocaliptică, ca o elice care îi rupea organele și îl mistuia de viu. Totul, totul era pierdut, pentru totdeauna.

Icni de câteva ori și în cele din urmă reuși să se trezească.

Deschise ochii și văzu în față Marele Stelaj. Fix. Se ridică repede în picioare pentru a scăpa de pe locul acela de pe saltele în care visul se strânsese în jurul lui ca apa de la ploaie în jurul unui mort. Visul se ridică în picioare o dată cu el. Durerea venită din lumea neînțeleasă a somnului iradiase o boală în el și era acolo, chiar în trupul său. Slavă domnului, nu fusese decât un vis. Totul se petrecuse în cinematograful delirant al somnului. Deci nu era adevărat. Dulcineea nu-l părăsise pentru nimeni iar acum probabil că era în apartamentul ei minuscul de pe Strada Grădinilor, numărul zece, hrănind-o cu atenție pe Selli și explicându-i, un pic iritată de încăpățânarea cățelușei, care este avantajul vitaminelor din spanacul fiert față de cele din carnea macră. Nu fusese decât un coșmar dospit în mintea lui speriată.

Un coșmar…

Se duse în baie și se spălă îndelung cu apă rece încercând să spele de pe el nămolul împuțit al visului. Se privi în oglindă. Probabil că dormise câteva ore bune pentru că în casă zăpușeala scăzuse iar lumina era mai mică. Era același. Cum se culcase așa se trezise. Același. Doar obrajii îi erau supți iar în jurul ochilor îi apăruseră cercuri întunecate, vineții. O clipă avu impresia că și barba îi era mai rară. Închise robinetul, ieși din baie, deschise ușa de afară și păși în gangul din fața conacului. Lumina calmă a după amiezii târzii îi pătrunse ochii lină și clară. Privi atent către nicăieri până când, datorită concentrării, văzu ființele de aer dansând pe cer în volute, împreună cu caisul care se lăsa dus pe valsul lor anonim; laolaltă cu plopii înalți, eterni și lipsiți de înțeles, cu bălăriile grele suprapuse peste tufa de trandafiri. Dansa și porcăreața deși, vag, Don Stephano își dădea seama că de acolo de unde se afla el, porcăreața nu se vedea.

Plângea încetișor.

– Ce e, bă, cu tine ?

Se întoarse speriat. În spatele lui, rezemat cu un umăr de tocul ușii și trăgând cu sete dintr-o țigară cu filtru, Don Chiriacos îl scruta cu ochii lui îngălbeniți de reziduuri. Don Stephano se fâstâci rușinat.

– Ce? făcu el, gândindu-se că ochii îi erau umezi și roșii din cauza plânsului.

– Ce faci?

Înălță din umeri fără nici un alt răspuns.

– Ai pățit ceva? întrebă iarăși Don Chiriacos după ce, gândindu-se dacă nu cumva punea o întrebare prea personală, ezită câteva clipe.

– N-am țigări. N-ai cumva o țigară în plus?

Don Chiriacos îl privi într-o dungă, așa cum făcea el de fiecare dată când se pregătea să înțeleagă un lucru care i se părea dificil. Scoase pachetul din buzunar și i-l întinse să se servească. Don Stephano alese una, o frământă puțin între degete și apoi o aprinse de la țigara lui Don Chiriacos.

– Am rămas fără țigări, zise el după ce trase primul fum. Am dormit cam mult astăzi și am uitat să mai mă duc în oraș…

– Ăăă, păi dacă dormi, ce să-ți fac? cântă pe jumătate compătimitor, pe jumătate acuzator Don Chiriacos.

Don Stephano nu răspunse.

– Dacă dormi…

– Eee, asta e!

– Păi, da…

 Don Stephano se hotărî să intre în casă. Oricum, Don Chiriacos nu părea suficient de real în după- amiaza aceea.

– Mă duc înăuntru, zise, nu mă simt prea bine…

Deschise ușa.

 – Ăăă, Stephao, auzi, te-a căutat Olga, se repezi Don

Chiriacos. A fost pe aici.

Don Stephano tresări.

– Când?

– Păi, a fost azi-dimineață că m-a-ntrebat pe mine unde ești, da’ i-am zis că nu știu.

– Aha! făcu Don Stephano. Bine, mersi!  

Și zicând acestea și dând dovadă de cea mai grosolană lipsă de considerație pentru dispoziția lui Don Chiriacos de a monologa, intră înăuntru.

Din senin, visul de după-amiază se lăsă peste el asemeni unui nor toxic. Durerea reveni și, o dată cu ea, reveni și senzația de neputință și disperare. Și ea, ca și el, Dulcineea era singură pe lume, încuiată singură în înțelesul particular pe care îl atribuia lucrurilor și ființelor printre care, fără voia ei, trăia. Poate că el nu știa cum să îi atenueze senzația de singurătate și de aceea ea se și ducea atât de des la Alicante să se întâlnească cu cetățeanul acela. Da, cetățean, un cetățean, era mult mai bine dacă îl numea așa. Mult mai bine, aproape că nici nu exista. Nimic nu era cu adevărat al lui în lumea aceasta. Și toți bărbații îi erau rivali într-o luptă nedreaptă. Nedreaptă pentru că ea era dusă în prezent, adică într-un timp în care el nu exista. Iar ea, Dumnezeule, ea nici măcar nu era vinovată. Era suficient să te uiți la ea și să-ți dai imediat seama că, de fapt, alunecând prin aer ca un delfin liber și perfect în imensitatea oceanului, era absolut nevinovată. Se ducea la Alicante așa cum s-ar fi dus un delfin. Se întâlnea cu cetățeanul la fel cum s-ar așeza din zbor o pasăre pe creanga unui copac, pentru odihnă. Îi zâmbea cetățeanului la fel cum florile înfloresc în roșu.

Era ABSOLUT NEVINOVATA. Da, era absolut nevinovată, mai zise el, simțind din ce în ce mai limpede cum se sufocă inspirând fundalul gazos al visului toxic care plutea, bulbucăind sulfuros, deasupra lui.

***

Scrie un comentariu