Închise ochii și se lăsă dus de legănarea bărcii ca într-un vis. Tăcut, bătrânul vâslea cu un efort firesc al întregului mecanism muscular fără să știe că în momentul acela vâslea. Deschise ochii. În stânga, departe peste apă, apărea din ultimul abur al dimineții pădurea rară.
Ieșirile acestea în afara conacului erau din ce în ce mai obositoare și mai periculoase. Ca și acum. În sertare erau teancuri peste teancuri de bani. Numai bancnote mari. Maica Antoaneta, deși pe ocolite, cu un desăvârșit tact și cu mai mult decât o profesională bunăvoință, îi recomandase totuși să evite pe cât posibil, locurile din afara universului deja cunoscut. Don Stephano, prinzându-i privirea, avu senzația că Maica Antoaneta se uita la el nu ca la un om, ci ca la o pată de sânge scursă pe scaunul din fața biroului ei imaculat. Cunoștea privirea aceea pentru că i-o surprinsese odată pe coridor când Maica Antoaneta privea o baltă de sânge pe ciment, strânsă de la un pacient rus nebun care, cu o singură lovitură, își tăiase penisul cu briciul cu care până atunci se bărbierise liniștit în fiecare dimineață. Maica Antoaneta stătea acolo și privea balta de sânge rămasă după ce brancardierii îl luaseră pe rusul care, tăcut, însă cu ochii bulbucați și cu umerii tremurând spasmodic, mai ținea încă în mâna stângă ciotul de organ. Femeile de serviciu veneau cu ligheanele și detergentul. Sângele aburea. Maica Antoaneta privea încremenită cu fața devenită brusc zgrunțuroasă și cu ochii îngustați. Apoi, venind din celălalt capăt al coridorului central, apăruse italianca urlând disperată în suedeză. Atunci Maica Antoaneta tresărise și, făcând stânga-mprejur, ordonă autoritar ceva femeilor de serviciu. Italianca urla în continuare și își smulgea părul din cap, deoarece, lucru cunoscut de către toată lumea, în ultima vreme se îndrăgostise de rusul acesta care, spre deosebire de ea, nu vorbea decât rusește. Așa se uita acum la el Maica Antoaneta. Ca la o pată de sânge. Știu, zisese el cu o voce moale și speriat de privirea ei, dacă circul mult, mă întorc până la urmă la Cordova.
Foarte aproape de orizont, un vapor aluneca lin, dus de fluviu spre uitare.
– Nene, zise la un moment dat Don Stephano cu voce moale, de ce când sunt departe de noi, lucrurile nu au culoare?
Bătrânul nu răspunse. Poate nici măcar nu-l auzise. Îl privi în schimb pieziș, așa cum îl privise tot timpul. Ochii lui îi examinară din nou pantalonii șifonați și plini de var și zgârietura plină de sânge de la mână.
Don Stephano mârâi ceva și își mută privirea în altă parte. Sus, în dreapta, dintre cocioabe și blocuri pătrate, pe țâța de pământ cu sfârcul retezat care se înălța ca un sân de femeie îngropată pe spate, se zăreau, galbene, zidurile coșcovite ale instituției și câteva din ferestrele ei oarbe. Și mai la dreapta, chiar pe buza platoului înalt, mai mult ghicit, se zărea unul din contraforturile conacului. Don Stephano își îngustă ochii și transfocă. Din înaintarea bărcii deveni vizibilă chiar una din ferestrele lui, cea bătută în cuie. Pentru o clipă, prin zidurile transparente se văzu pe el în camera Marelui Stelaj învârtindu-se fără rost. Se întorcea din nou acolo. Ar fi putut lua teancurile acelea de bani și să plece undeva. Dar asta i-ar fi complicat prea mult viața.
Și, apoi, unde să mai plece?
În turnurile paralelipipedice ale conacului, părăsite de multă vreme, se căscau ferestre negre ca niște guri de mină sterpe, steril sfărâmicios. Acolo locuise cândva Don Ligueros de Trabajo cu cele două fetițe ale lui. Geamurile, sparte, nu mai existau de mult. Nici tocurile. Doar găuri negre. Partea aceea, cu ani în urmă, arsese de la un reșou lăsat săptămâni la rând în priză. Arsese atunci mai tot. Și o parte din amintirile lui arseseră atunci. Și o parte din Dulcineea arsese pentru că înainte, cu multă vreme înainte, Dulcineea, însăși locuise acolo. Bătrânul vâsli mai departe și conacul dispăru în dosul unui bloc din plan apropiat. Ce prostie făcuse urmărind-o. Nu știa cu nimic mai mult. Doar își adăugase durere și o insuportabilă îngrijorare.
Cât de dor îi era de ea!
Și câtă teamă!
Și cât de singur se simțea!
Închise iarăși ochii și sub pleoape o văzu pe Dulcineea de aer mergând preocupată pe una din străduțele de aer ale orășelului. Preocupată și foarte atentă unde punea pasul. În mâna dreaptă avea coșul de aer pentru cumpărăturile de aer pe care urma să le facă. Era desigur foarte preocupată de legumele pe care ar fi vrut să le găsească în piață, de felul de mâncare pe care ar fi vrut să îl gătească, de prețul ei. Poate va găsi ceva ieftin și bun… Văzând-o cum merge singură în lungul străduței murdare, într-o fustă albastră și o bluză albă despre care ea credea că îi vine foarte bine, Don Stephano simți o amețeală dureroasă. Dintr-o dată amețeala aceasta îl ridică în văzduh. Plutește agățat de un nor și nu îl mai doare capul. Sub el, în pârjolul verii, floricele albastre, galbene, albe, flori liliachii de ciulini, smocuri de maci pitici cu gurile roșii deschise spre cer. Pe o cărăruie albă vine o fetiță cântându-și singură, încetișor, un cântecel ale cărui cuvinte, din înălțimea lui, Don Stephano nu le poate distinge. E îmbrăcată într-o rochiță albă, imaculată, scurtă și înfoiată, poartă în mâna dreaptă o gentuță de papură împletită iar în picioare șosetuțe albe și la fel albe săndăluțele prăfuite de mers. Merge cântând încetișor pe cărăruie, aplecându-se din când în când să culeagă câte o floricică pe care o pune cu grijă în gentuță. Dintr-o dată ajunge într-o gară. Dintr-o dată ajunge în fața unui microfon prin care vorbesc între ei ceferiștii. Se oprește. Conștientă, lasă gentuță jos, își aranjează cochet rochița, se apucă cu mânuțele de marginile ei ridicându-le puțin lateral ca pe scenă și, acolo, în singurătatea aceea încinsă de soarele verii, în liniștea gării părăsite, începe ca pe scena unui spectacol școlar să recite:
„Pisicuță pis, pis, pis,
Te-am visat azi-noapte’n vis, Te spălam, te pieptănam Fundă roșie-ți puneam…
Și glasul ei subțirel și cald al fetiței cochete răsună prin difuzoare, amplificat, în toată gara. Răsună tare, tare, peste toată lumea.
– O să trebuiască să puneți niște spirt acolo, zise bătrânul pe neașteptate.
Don Stephano își privi mâna și dădu din cap în semn că așa va face. Apoi o lăsă să-i atârne peste bord atingând apa cu degetele. Bătrânul vâsli tăcut mai departe. Din încă câteva vâsle ajunse la mal. Barca ieși cu gâtul pe uscat și se înfipse cu ciocul printre pietre. Se ridică clătinându-se, îi întinse bătrânului banii și sări. O porni spre conac cuprins de o amețeală stranie. Îi era rău. Și îi era lehamite. Lehamite de el și de propriile lui aventuri. Nu mai voia decât să ajungă mai repede la conac și să se culce. Foamea îi dispăruse de mult. Nu mai voia decât să doarmă.
Să doarmă. Să doarmă. Și dacă o fi să se mai trezească, atunci să se trezească altul.