Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 26

Luna coborâse până în vârful unui hotel și, globulară, părea acum însăși instalația de iluminare electrică a acoperișului. Se așeză pe o bancă de lemn cu fața spre mare și și se lăsă pe speteaza ei. Privi în gol marea încercând să țină la distanță amintirile involuntare care îl puteau năpădi în orice moment.

După calendarul Gregorian avea exact treizeci și trei de ani și șaizeci și nouă de zile.

Papa Grigore, Dumnezeu să-l ierte, se vede treaba că fusese foarte preocupat de problema timpului și de măsurarea lui exactă. Trebuie că mica eroare a lui Sosigenes, girată de Cezar însuși, îl muncise zile și nopți la rând, îi răpise poate somnul și buna dispoziție, liniștea și pofta de mâncare. Ba nu, pofta de mâncare nu. Mecanic, își aprinse ultima țigară. Cine era papa Grigore și cine era el? Dacă s-ar fi dezbrăcat amândoi în slip, presupunând că avea și papa Grigore un slip, și ar fi stat împreună pe plajă întinși pe cearceaf, lumea ar fi putut spune că domnul mai în vârstă era tatăl lui. Sau un unchi de-al lui. Sau un vecin de la etajul patru. Grigore de la patru, șmecherul ăsta care se înscrisese de mic, sau poate că taică-său îl înscrisese, mă rog, cineva o făcuse, pe lista celor care voiau să prezinte speciei petiția de dumnezeire a unui tânăr numit Iisus din orașul Nazaret, de undeva din Orientul Mijlociu. Ce număr reușit și cu Christos ăsta. De fapt lisus. Băiat bun în felul lui. Aiureala aia cu viața de apoi i-a ieșit de minune, i-a lăsat pe toți cu gura căscată. Bravo lui! Unul care a reușit în viață. Sau, mă rog, în moarte. Și papa Grigore a reușit. Și Vladimir Vissarionovici Stalin a reușit. Și băieții ăia patru din Liverpool care cu chitarele lor au răsturnat femei și guverne… Norocoși…

Iar eu?

Vorba lui dom plutonier, un pulică! Îmi urmăresc iubita prin orașe străine să văd cu cine mă înșală, mă îmbăt și solidific fictivul.

Trase din țigară și privi peste mare. Rămase așa minute bune, singur pe bancă, bătut în față de briză. La un moment dat își termină țigara dar rămase pe bancă și privea în prin noapte peste apa care clipocea. Încet, încet, undeva în adâncul lui, dincolo de discurs, se înfiripa o hotărâre. Își aprinse o altă țigară. Un gând ciudat, periculos. Luciul lunii pe apă, spart în mii de scânteieri galbene, îi juca în ochi la fel cum jucau în el gândurile. Trase din țigară și, treptat, îl cuprinse un sentiment obscur, obscur ca și noaptea. Încet, încet, ideea de vulgar în eroic, de visceral și penal în măreț se transforma dintr-o simplă idee într-un fapt de conștiință practică. Simți că se emoționează.

Urma să întreprindă ceva.

O idee, o intenție, în rapidul mecanism al creierului său gresat de alcool, devenea din ce în ce mai clară. Mai operativă. Concepu o schemă generală, se pătrunse de ea. Analiză variante, alcătui scenarii paralele, calculă și stabili punctele principale și mai puțin principale a ceea ce avea de gând să facă. Ideea îl inundă cu totul, susținută masiv de acea stranie luciditate și limpezime a alcoolului. Fizica, fizica clasică! Chimia! Economia politică! Dreptul penal, psihologia, corupția și nepăsarea… Da, mai ales nepăsarea. Se hotărâse. Privea în continuare marea dar acum, în ochii lui îngustați și aprinși aceasta nu mai era decât o enormă cantitate de apă sărată peste care plutea un corp de piatră și praf ce reflecta lumina unei sfere de gaze aflată în partea opusă. O ultimă privire peste mare. Un ultim fum, cu sete, din chiștocul care îi frigea degetele. Se ridică tacticos în picioare. Cu gândul în altă parte, își aranjează absent câteva cute ale pantalonilor. Știa tot. Ceea ce urma să facă îi era limpede. Foarte limpede.

Și era atât de ușor!…

Gardul de fier dădea ocol restaurantului iar drugii lui groși, solizi și mai înalți decât un stat de om se terminau la vârf ca niște lăncii înflorite în trei petale. La câțiva metri în spatele gardului lucea întunecată apa piscinei. Un pâlc de copăcei mărunți ascundeau parțial mesele unei mici terase din stânga piscinei iar în spatele ei se zărea, printre plopii mari, restaurantul. Toate ferestrele erau întunecate. O singură ferestruică era luminată, undeva spre colțul din dreapta. Lăsată, desigur, într-adins. O clipă mintea i se populă vizual cu chelneri, debarasatori, barmani, ospătărițe și șefi de unitate într-atât obsedați de bacșiș și învârteli, încât securitatea unității era ultimul lucru la care să se gândească. Dă-le-n mă-sa! Ce, ‘s a mele? Se apropie și mai mult de gard continuând să meargă în lungul lui, atent la fiecare detaliu din curte și din apropierea ei. Gardul o făcea la dreapta. O luă și el la dreapta. Apoi din nou la dreapta. Era clar: curtea era pătrată. Existau două porți: una în față, la aleea principală, pentru consumatori, și una mai mare în spate, pe care se făcea aprovizionarea. Pe amândouă atârnau în lanțuri câteva lacăte grele. In partea din spate, unul din plopii bătrâni și înalți își îndrepta o ramură groasă peste gard. De pe ea se putea lăsa înăuntru. Probabil că un paznic trebuia să existe pe undeva. Exista, însă și șansa ca, pentru economie postul să fi fost redus din schema de personal. La o adică, cu puțin efort și atenție, se putea cățăra direct pe gard. Ajunse, calm, lângă copacul din spatele restaurantului și îi pipăi coaja. Toată maturitatea asta este doar o reluare din ce în ce mai nereușită a copilăriei, își zise, pipăind coaja copacului să vadă dacă era suficient de crăpată și uscată ca să se poată sprijini pe ea. Copil fiind, se cățăra până și pe cei mai lustruiți și alunecoși stâlpi de telegraf și era mereu primul dintre toți copii de pe stradă. Fără excepție. Și sub apă rezista cel mai mult. Văzuse filmul acela cu pigmei și le înțelesese foarte bine tehnica. Pentru asta trebuia, însă, să se întoarcă în copilărie și să se descalțe. Își scoase pantofii și cuprinse copacul cu brațele, găsind instinctiv cele mai bune puncte de priză și de sprijin. E adevărat, nu mai era la fel de ușor ca altădată dar reuși totuși destul de repede să ajungă deasupra gardului. Rămase atent, ciulind urechile și privind printre frunze în toate părțile. Sări. Ateriză foarte bine pe vârfuri și, câteva clipe rămase ghemuit, nemișcat, încordat.

Totul era în regulă. Prima mișcare îi reușise. Traversă în fugă curtea prin iarba umedă. Îi plăcea senzația de iarbă umedă pe tălpi în noaptea aceea cu lună plină. Ajunse lângă peretele restaurantului și se lipi de zid. Respira repede și nu simțea nici cea mai mică urmă de frică. Nu simțea decât că se află în plin examen și că trebuia să se concentreze pentru a obține nota maximă. Dacă iei și anul ăsta premiul întâi, îți luăm bicicletă. Zău! Știa chiar și pe unde va intra. O luă tiptil de-a lungul zidului până la colțul clădirii. Da, nu se înșelase. Profilate în întuneric, se distingeau două ferestruici pătrate. Mai făcu câțiva pași și ajunse sub ele. Întinse mâna. Ferestrele erau prea sus, vârfurile degetelor abia îi ajungeau la canatul de lemn. Lăsă mâna jos și începu să se gândească rapid. Avea nevoie de ceva pe care să se înalțe. Privi cu atenție înjur. Printre drugii de fier ai gardului văzu trecând o patrulă. Își ținu respirația. Dacă era prins, va putrezi în închisoare. Pe iarba umedă, luna poleia argintiu. Așteptă în poziția aceea câteva minute. Patrula trecuse de mult. Oluă brusc la fugă peste porțiunea de iarbă și în câteva clipe era printre copăceii terasei cu mese și scaune. Privi din nou înjur. Nici o mișcare. Apucă un scaun și o luă la fugă înapoi până sub ferestre. Potrivi scaunul lângă zid și se urcă în picioare pe el. Pipăi canatul cu mâinile și, brusc, împinse. Ferestruica se deschise ușor. Se apucă de canat și se trase în sus. Scaunul se mișcă sub el cu zgomot. Se trase cu putere, simțind o durere ascuțită în mâna dreaptă. Ajunse cu umerii în cadrul ferestrei și, ajutându-se cu picioarele de zid, intră cu capul înainte pe fereastră. Până la brâu. Mirosea a clor și a urină și a căcat plutind prin apă. Se încovrigă și își trase tot trupul, apoi, agil ca în vremurile de asalt, se întoarse cu picioarele înainte. Se lăsă să atârne bâjbâind cu tălpile după un suport. În sfârșit simți prin ciorap o margine tare. O chiuvetă. Se sprijini bine, dădu drumul la mâini ținând-se cât mai bine de zid, descompuse simultan forțele și sări. Un mic pleoscăit, un pește în mare. Rămase nemișcat, încordat, simțind tălpile în umezeală. Încet-încet începu să distingă contururile pisoarelor, ale chiuvetelor, ale pereților despărțitori. Închise și deschise ochii de câteva ori pentru a se obișnui mai repede cu întunericul.

Calculase exact.

Se afla în toaleta restaurantului. Își îndreptă spatele și o luă, destins, spre ușă. Ușa toaletei nu putea fi închisă în țara lui. Ajunse lângă ea și, pentru a nu lăsa vreo urmă, apăsă clanța cu cotul. Ca în filme. Ușa se deschise cu un scârțâit care îl făcu să tresară și să se neliniștească, însă, simultan, își aminti că numai în filme un scârțâit era un indiciu așa că, împinse ușa și se furișă mai departe. Drace, ce sete i se făcuse! Dăduse într-un hol întunecat la capătul căruia o geană de lumină profila o altă ușă. I se păru că aude un zgomot și încremeni brusc. Nimic. Porni mai departe cu pași furișați, cu conștiința delictului, a vieții în comun în celula neîncăpătoare a penitenciarului, cu deliciul irepresibil al războiului contra majestăților de tot felul și cu senzația oarecum inconfortabilă că deja devenise o păsărică în colivia iconografiei universale. Se apropie de cealaltă ușă. Ce simplu era totul!… Apăsă clanța. Ușa de la capătul holului se deschise. Ce simplu! Ce simplu era totul! Ce simplu!… Și ce efecte avea gelozia asupra lui. Ai văzut, bă pulică, ce simplu e totul?

***

Scrie un comentariu