Dinspre mare sufla și fâșâia tainic, prin frunzele plopilor și prin boscheții parcurilor, ventilatorul brizei. Cerul înstelat de deasupra scăpase prin plasa lui câteva stele care veneau lin spre pământ, mari și luminoase.
Se uită la ceas. Era trecut de ora două.
Asta însemna că trebuia să facă drumul până la gară pe jos. Mai bine de 10 kilometri… Dintr-un boschet apăru un câine care se apropie de el, îl mârâi, îl mirosi și în cele din urmă îl abandonă în favoarea unei pungi de plastic pe care începu să o scurme nervos. Dacă o lua pe scurtătura de lângă lac, peste podul de pontoane, ar fi ajuns într-o oră și ceva. Urmând șoseaua îi trebuiau cel puțin trei ore.
Ieși în aleea principală a stațiunii care șerpuia aproape de mare printre restaurante, parcuri, hoteluri și terase, pentru a se pierde în cele din urmă undeva departe spre faleza stâncoasă, acolo unde orașul începea să-și înfigă în țărmul înalt rădăcinile lui de beton. Abia dincolo de oraș se afla, la marginea câmpului, gara. Luminile se stinseseră, ferestrele hotelurilor, cu câteva excepții, erau acum întunecate, multe din becurile teraselor erau oarbe. Nimeni. Băgă mâinile în buzunare și chiar din acel moment începu să audă clipocitul surd al valurilor. Ridică ochii și printre copăceii mărunți ce străjuiau aleea văzu luna iar sub ea, ca o plasă lichidă pentru un gimnast care evolua în înălțimi la trapez, mișcătoare, marea. Pe valurile, Luna, levitând de jar peste ploua cu pești de aur. Un taxi trecu în viteză.
– Eu sunt nepalbebe.
I se păru că aude zgomotul unei altfel de mașini în urma lui. Se întoarse să vadă despre ce era vorba doar când camioneta întunecată îl ajunse din urmă și se opri în dreptul lui, cu farurile stinse. Din mașină coborî un bărbat în uniformă. Veni spre el și când ajunse în fața lui, se opri și îl examina scurt, încruntat. Don Stephano se uită și el la bărbatul în uniformă care ascundea jumătate din lună cu cascheta. Brusc, bărbatul zise scurt:
– Ce e, bă, cu tine la ora asta p’aici?
Când începu să vorbească, din gura lui ieși un miros greu de cârnați cu usturoi și bere la halbă. Don Stephano recunoștea berea la halbă tocmai pentru că nu îi plăcea deloc mirosul de butoi de aluminiu. Se sperie.
– Nimic, tovarășu’. Mă duc, ăă, la gară…
– La gară?! se miră tovarășul în uniformă de parcă nimeni nu avea voie să meargă la gară pe strada aceea. Și ce cauți tu la gară la ora asta?
– Păi, se bâlbâi Don Stephano, poate mai e vreun tren să mă duc acasă…
– Acasă unde, mă?
– Păi, dădu Don Stephano fâstâcit din umeri, acasă…
– Ce e, mă, cu el? întrebă răstit un alt tovarăș rămas în mașină.
– Văd io acuma, răspunse tovarășul.
Apoi se întoarse iar spre Don Stephano și zise cântat:
– Zăăău?!
– Da, tov plutonier, vreau să iau trenul.
– I-auzi!
Se uită demonstrativ la pantalonii lui șifonați.
– Și pe aici cu ce treabă te-nvârtești?
– Nici o treabă!
– Nici o treaba?!
– Păi, zise Don Stephano simțind cum începe să-i zvâcnească vena de la gât, am venit și eu la mare…
– Îhî! Acte ai?
– Am, tov plutonier, cum să nu am, răspunse el repede, bucuros că avea o identitate pe care o putea proba.
Se descheie grăbit la buzunarul de la spate și extrase portofelul gri îndoit, din cauza poziției și scorojit de apa mării în care se aruncase odată, demult.
Tovarășul ia buletinul, dar nu-l deschide. Cu o mișcare bruscă, își dă cascheta scurt pe spate, îl apucă de gulerul cămășii și din plămânii lui de zdrahon se răstește la el izbindu-l în față cu mirosul de cârnați:
– Bă, dacă-ți trag una-n moacă, îți dă borșu’ de nu ți-l mai spală mă-ta cu toată sulfamida din urgența, auzi? N-ai nici o treabă?! Nici o treabă, î ?! Da’, ia zi, cu alea ce-ai căutat, mă, la hotel?
Dintr-o dată i se făcu frică. O clipă îi fu teamă că va vomita pe uniforma plutonierului. Și pentru asta putea fi arestat.
– La care hotel, dom’ plutonier? întrebă el pierit.
– Mă, ești domn cu mă-ta, nu cu mine. Și să nu faci pe inteligentu’ cu mine că-ți rad un bulan de-adormi cum doarme sula lu’ tata mare, auzi? se răsti tovarășul ridicând amenințător mâna în care ținea bastonul de cauciuc. Cum la care hotel, mă ? Ai uitat, î?
– Ce, mă, face pe nebunu’? întrebă îngrijorat cel din mașină. Prin parbriz se vedea jarul unei țigări.
– Face pă pizda mă-si! Zi, mă, de ce te-ai dus în hotel cu alea două?
Paralizat de ochii beliți ai plutonierului din fața lui care își ținea încă degetele înfipte în gulerul cămășii lui, Don Stephano se gândi cu groază la copiii domnului plutonier. Ce se va alege oare de ei? El însuși se transformă într-un copil înfricoșat și neputincios. Nu mai scoase niciun cuvânt.
– Zi, mă!
– Dom’, adică, mă scuzați vă rog, tov plutonier, da’, păi, m-am… adică pe terasă, am băut bere cu ele, zice el în cele din urmă, și după aia, că ele au băut de fapt uischi, au zis să mergem la hotel.
– Îhî! Uischi! Și?
– Și am fost acolo, și ele, că stau la hotel, am ascultat muzică, am băut ceva… Zău, tov plutonier, și am plecat…
Tov plutonier se uită foarte încruntat la el pe sub cozorocul caschetei care îi clădește un destin, o viață.
– Te-au invitat alea, mă, pe tine?
– Da, tov plutonier, ele.
Tov plutonier dă din cap.
– Păi, de ce te-au invitat, mă, pe tine? Tu nu vezi cum arăți? Ești un jeg!
– Nu știu, tov plutonier. Că și vorbeau în altă limbă…
– Lasă mă, că asta știm și noi…
Tov plutonier se uită la el în două ape. Se enervează brusc:
– Bă, tu știi cine sunt alea?
În sfârșit, plutonierul își desface mâinile din gulerul cămășii lui.
– Nu știu, dom’ plutonier, de unde să știu eu?
– Bă, pulică, alea sunt venite aici cu treabă, bă, înțelegi? Înțelegi, bă?
Și dom’ plutonier își belește ochii spre Don Stephano cu convingerea că, din mărinimie, îl face părtaș la un secret înfricoșător.
– Sunt aici cu treabă. Trimise, băăă…
Don Stephano nu înțelegea cu adevărat nimic din ceea ce i se părea că înțelege. Dădu însă din cap în semn că da.
Urmă un moment de liniște încordată.
– Și ia zi, mă, reluă tovarășul schimbând dintr-o dată tonul, la recepționeră de ce te-ai strâmbat când ai plecat?
Don Stephano lăsă vinovat privirea în pământ.
Tovarășul începu să-i răsfoiască buletinul.
– Zi, mă!
-Ce zice, mă? întrebă cel din mașină cu o umbră de nerăbdare în glas.
Celălalt nu-i răspunde. Răsfoiește buletinul lui Don Stephano. Dintr-o dată exclamă:
– laaa, păi, bă, tu nici grupa sanguină n-o ai aici. Și ce jeg de buletin ai, aoleuuu…. N-ai nici un pic de respect pentru documentele legale și pentru regele care-ți dă să mănânci… Eeeei, da’ ție trebuie să ți se facă educație serioasă, tată!
După câteva secunde închide buletinul și își ridică ochii spre el:
Și zi, mă, ce-ai vorbit cu ele?
– Cu cine, dom’ plutonier? Cu femeile? întrebă Don Stephano bucuros că nu trebuia să mai vorbească despre recepționeră.
– Nuuu, cu mama mare! Păi, io ce te’ ntreb aici, mă ? Zi, cine mai era la ele?
– Nimeni, dom plutonier, răspunse el mirat. Nu erau decât ele două.
– Îhî. Și ce-ați vorbit?
Don Stephano se gândi o clipă și zise:
– Păi, nici nu am vorbit.
Plutonierul se zgâiește la el luat pentru moment prin surprindere. Zice șuierat:
– Bă, pulică, dacă vrei s-o faci pe inteligentu’ cu mine, te rad, auzi? Te rad! Cum pizda mă-ti n-ați vorbit? Da’ ce-ați făcut, ați cântat?
– Eu le-am spus o poezie.
Plutonierul belește ochii. Ridică bastonul și mârâie:
– Mmmă!
– Zău, dom plutonier!
– Mmmă, te rad, mă!
– Și ele vorbeau între ele.
Lasă bastonul în jos. Se schimbă de pe un picior pe altul.
– Bine, mă. Și ia zi, n-ai observat nimic mai deosebit pe acolo?
– Cum adică, dom plutonier ?
– Păi, așa, prin cameră pe la ele, nu ți s-a părut nimic, așa, suspect? Mai așa…
Însă aici probabil că trebuia un cuvânt pe care domnul plutonier nu și-l putea aminti pe moment. Don Stephano păru că se gândește o clipă.
– Ba da! zice el emoționat.
Plutonierul devine atent.
– Ce, mă?
– O pălărie neagră cu voaletă mov, răspunde Don Stephano.
Plutonierul zgâi ochii neînțelegând.
– Cu ce, mă?!
– Una dintre ele avea o pălărie neagră cu boruri largi de tot și cu o voaletă scurtă.
Și Don Stephano îi arătă cu degetele cât de scurtă.
Plutonierul, perplex, ezită. Chiar atunci se auzi din nou glasul din camionetă, nervos:
– Hai mă Ghiță, lasă-l în mă-sa pe jegu’ ăsta cu barbă că ne așteaptă tov Florea cu raportu’ și hai să mergem odată. Lasă-l naibii, nu vezi că-i dilimache, n-are față… Și doar ți-a spus chelnerița cum e treaba cu el.
– Acuma, șefu’, răspunse dom plutonier. Apoi, mai relaxat, se adresă din nou lui Don Stephano: Și, zi, cam ce-ai ciordit de-acolo de prin cameră?
– Ce anume?
– Faci pe prostu’, î? Așa, nu ți s-a lipit și ție de mână nimic, de suvenir, un dolăraș, ceva?
Don Stephano dă din umeri și se uită la omul din fața lui cu un sentiment de umanitate abstractă, conceptualizată.
– Nu, nene, n-am luat nimic. Am fost un fraier. Plutonierul se uită la el în două ape.
– Asta așa-i, că miroși a prost din depărtare. Bă, se răsti el iarăși, uite aici buletinul! Ia-l și dispari din zonă cât poți de repede, să nu te mai prind pe-aici că nu te văd bine. Auzi? Ai noroc acuma că avem treabă, că nu scăpai tu așa de ușor…
Îi întinde cu o mișcare bruscă actul. Don Stephano îl ia tremurând și îl pune în portofel. În sfârșit, mai privindu-l o dată din cap până-n picioare, plutonierul se pregătește să plece.
– Valea! zice el.
Plutonierul pleacă. Ajunge la mașină, deschide portiera, însă înainte de a urca se mai întoarce o dată spre Don Stephano și, râzând mânzește, îl întreabă pe neașteptate, insinuant:
– Bă, da’ măcar o măciucă le-ai tras la cucoane?
Dar tov plutonier nu mai are răbdare să audă răspunsul. El oricum știe toate răspunsurile corecte dinainte. De aceea, după câteva clipe răspunde tot el, dezamăgit, cu o nesfârșită părere de rău:
– Le-ai tras pe dracu…
După care dom’ plutonier se urcă în mașină, trântește cu ciudă portiera în urma lui iar camioneta pornește și se pierde în depărtarea tot mai întunecată a stațiunii adormite, încet, cu farurile stinse, la fel cum venise.
Poate că Dulcineea se distra. Poate că de fapt căuta o ieșire din legătura aceasta nefirească. Poate că pur și simplu se săturase de el sau poate aceasta era ea, ușuratică. Poate da, poate nu. Făcuse totuși o mare prostie că o urmărise în drumul ei la Alicante. Nesiguranță adăugată la nesiguranță. Durere adăugată la durere. Ajunsese în dreptul unei clădiri frumoase. De fapt un restaurant. Pe firma lui, „La Boda Espagnola” se așezaseră câțiva pescăruși care păreau că dorm.
Ce ar trebui oare să facă? Ce era de făcut cu viața aceasta de om de dimineața până seara? Și de ce lui nu îi reușeau lucrurile așa cum le reușeau altora?