Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 24

 

– Nimic nu se dizolvă, totul se încheagă, fetelor, iată legea de conservare a discontinuității, exclamă coerent Don Stephano când făcu primul pas în cameră. Ridică chiar un deget pentru a-și asigura atenția femeilor însă își dădu seama că se află în întuneric.

– Hei, doamnelor, ar fi bine să aprindeți lumina!

Mai făcu un pas pe covor, apoi se opri să-și tragă sufletul. Urcase opt etaje, ceea ce la viața lui de la câmpie însemna foarte mult. Femeile fuseseră uimite și chiar un pic iritate de încăpățânarea cu care insistase să urce pe scări în loc să folosească liftul. Inhală parfumul din aerul camerei. Auzi în urma lui ușa închizându-se, cheia răsucindu-se în broască, cele două femei vorbind în șoaptă. O clipă întunericul din cameră se coagulă pe alocuri în monștri verzi și mov. Apoi în perete se aprinse o aplică portocalie răspândind o lumină caldă, intimă.

– E bine așa, zise el cu voce tare.

Degajate, cele două femei se instaurează deplin, de parcă ar fi locuit în camera aceea de hotel dintotdeauna. Femeia Fleur lansează planat poșeta pe sofa. Femeia Agnes se duce la fereastră și trage draperiile grele de catifea roșie. Roșu, covorul înalt pare draperia prelungită pe podea, pufos, în el tocul al sandalei se scufundă, bareta subțire de pe oul gleznei contrastează plăcut. Don Stephano privește în jurul lui examinând camera cu o curiozitate diluată de alte gânduri pe care de fapt nu le gândește voluntar.

– Have a seat, mister Bebe, zice Femeia Fleur care a preluat inițiativa și îi arată cu mâinile sofaua și fotoliile din jurul măsuței. Glasul ei, care îl face de fiecare dată să tresară, pare și el atins de roșul draperiilor și al covorului. E mai plin, mai relaxant, mai adânc. Femeia stă contra lumină. Don Stephano se uită la ea cu mai multă atenție. E o femeie frumoasă, cu fața ovală, cu trăsături fine, înaltă. Părul ei e de culoarea paiului umed și, prin el, pentru o clipă, Don Stephano simte în degete porniri de bijutier. La fel ca în naivitatea unui basm, pentru o fracțiune de secundă, Don Stephano se simte profund solidar cu o femeie văzută într-o oglindă de buzunar concavă și care seamănă cu femeia din fața lui. Îi zâmbește. Ea îi răspunde zâmbind la rândul ei și clipa aceasta de emoție detonează în el, paralel cu alte îngrijorări, o bucurie deosebită, inexplicabilă. Face o piruetă și, râzând, se trântește de sus pe sofa. Reia:

– Pentru că închegându-se în închegături din astea mici, și le arată cu mâinile cât de mici, lucrurile devin distincte, înțelegeți?

Râde de unul singur, distrat.

– What’re you saying there, mister Bebe? întreabă Femeia Agnes așezându-se cu o delicatețe pe care până atunci Don Stephano nu o sesizase, foarte aproape lângă el, pe sofa.

– Și atunci poți să spui: uite, lucrul acesta începe aici și se termină aici; de aici începe lucrul acesta care se termină aici, de aici altul, apoi altul și altul. Poți să le pui unul lângă altul oricât de aproape ai vrea să refaci lichidul care curge că tot nu rezolvi nimic, înțelegeți?

Amical, Femeia Agnes îi pune mâna pe picior.

– Că ele tot distincte rămân și fără legătură. Ha ha ha, râde Don Stephano.

– Well, looks like it’s time we had a drink, spune Femeia Fleur deschizând o ușiță a dulapului de unde scoate o sticlă burtoasă cu etichetă aurie.

– Și odată distincte… Mâna Femeii Agnes se mișcă pe piciorul lui în sus… mda, o dată distincte, gata! Adios! zice el și face cu degetele răsfirate un semn că adică, gata, continuitatea s-a dus pe apa sâmbetei. Râde molcom. Cu o mișcare la fel de firească îi îndepărtează mâna femeii de pe picior. Mâna ei alunecă încet între ei și rămâne desfăcută pe sofa.

– Yes, dear boy, you’re wonderfully right! Wonderfully right! zice entuziasmată cealaltă femeie așezând tava pe măsuță. Please mister Bebe, let’s have a drink! And make yourself at home ‘cause you are our very special guest this night.

– Am să mă fac praștie, fetelor, dacă-l mai beau și pe ăsta. Praștie!

– Prashtier?! It’s a very nice word, mister Bebe. You’re so funny. Come on, zice Femeia Fleur, și îi întinde paharul.

Părul ei blond este desfăcut și îi încadrează fața bronzată. Ochii ei albaștri bat în mov în lumina portocalie a camerei. Don Stephano ia un pahar și dintr-o dată devine mai sobru. Femeile își iau fiecare câte un pahar. El ridică paharul, la fel cum fac și ele crezând că are de gând să ciocnească, numai că Don Stephano rămâne cu paharul suspendat, închide ochii și simte că aceștia i se umezesc. Poate doar i se pare că o iubește pe Dulcineea. Poate ar trebui să întrebe un doctor sau un om de pe stradă după ce poate să își dea seama că iubește pe cineva. Poate că de fapt suferă de o boală? O clipă în cameră e liniște deplină. Femeile așteaptă cuminți. Don Stephano o vede pe Dulcineea goală, în patru labe, penetrată continuu, cu icnete scurte, de un bărbat pofticios fără chip. În sfârșit, ciocnește ușor paharele și spune brusc:

– Nepal!

Femeile râd.

– Nepal, Nepal, mister Bebe, yes, yes, yes! Nepal to you!

Râd cu toții și beau.

– Păi, spuneați ceva de niște muzică, fetelor, spune el așezând paharul pe masă. Nu aud nimic.

– What’re you saying, mister Bebe?

– Zic de muzică.

– Oh, yes, mister Bebe, music. Wait a moment! Femeia Fleur se duce la dulap și scoate dintr-un sertar un disc. Îl introduce într-un aparat de pe măsuță, apasă pe tasta de pornire, apoi revine spre sofa. Paradoxal încordată, paradoxal meditativă.

Se aud mai întâi un fel de clinchete argintii depărtate amestecate cu sunete înfundate de tobe umede care încep să se apropie. Se apropie. Don Stephano închide ochii și se cuibărește mai bine în pernele sofalei. Femeia Fleur se așază lângă el. Sub pleoapele lui lumea se dizolvă, sunetele acelea stranii inundă ochiul, mintea, trupul. Încheieturile, gambele, gâtul lăsat moale pe speteaza sofalei, mușchii brațelor, toate i se destind și un costum de scafandru adâncit într-o altă dimensiune a lumii îi acoperă trupul acum ca un combinezon muzical, pelicular și transparent. Nepal, nepal în viața mea din litere mici și negre, tipografie pe vânt, negru de fum în viața mea fumurie alergând repede pe coala de hârtie de la stânga la dreapta, articulând ceva din afara mea mie aducându-mi-l, intoxicație lentă și ireversibilă a trezirilor și culcărilor mele, a prânzurile, mărunțișurilor și simplismelor mele, negru de fum, nepal, Înălțimea Ta! Finalul unei cărți, finalul altei cărți, finalul tuturor cărților, ghirlande nesfârșite de cărți desfăcute pe burtă și puse la uscat asemeni frânghiilor cu pești la uscat în curțile lipovenilor, ghirlande nesfârșite de cărți uscate, sărate, desfăcute pe burtă, eviscerate…

– Mister Bebe!

Don Stephano nu răspunde.

– Mister Bebe, șoptește în urechea lui Femeia Agnes și îi atinge cu buzele lobul, în timp ce Don Stephano îi simte din nou mâna pe picior ceva mai sus decât prima dată, you seem to be enjoying our music very much. You are a very, very delicate man, mister Bebe! Și, spunând aceasta, mâna femeii se plimbă pe piciorul lui cu degetele desfăcute. Cealaltă mână a Femeii Agnes este acum pe umărul lui. Dintr-o dată, la încheietura mâinii stângi simte degetele celeilalte femei cum i se încolăcesc fierbinți. Femeia Fleur îl strânge încet și apropiindu-se de urechea lui spune șoptit:

-Yes, mister Bebe… Vocea ei este acum fierbinte ca și mâinile ei. We are here for the night…

Don Stephano deschide ochii și zice șoptit:

– Dacă nu vă supărați, aș vrea să mă duc până la toaletă. Am băut patru beri.

– Yes, mister Bebe, you will touch us through the night. Mâna Femeii Fleur înaintează lin spre cot. And you will love us as we shall love you.

-Și cred că n-ar strica să fac și o baie, zice el conștient de transpirație. De fapt am să fac numai un duș rece că acum vara apa rece este caldă.

Și zicând asta, le îndepărtează ușor pe cele două femei și se ridică cu oarecare greutate în picioare. Pantalonii lui din material ieftin au făcut o mie de cute. Femeile rămân cuminți pe sofa, privindu-l prin vălul transparent al dorinței.

– Are you running, mister Bebe? întreabă Femeia Fleur de acolo.

-Nu, fetelor, dar trebuie să merg până la baie, răspunde el calm, aproape detașat. Am băut cam multă bere astăzi și știți, rinichii lucrează independent, trebuie să mă duc la baie.

Și ca să fie mai explicit, arată cu degetul spre prohabul pantalonilor.

-Yes, mister Bebe, that is exactly the place, spune râzând încet, insinuant, Femeia Agnes.

– Păi, da! zice el cam într-o doară și, dând din umeri, se întoarce și pleacă spre ușa care calculase că trebuie să ducă în baie.

Reveni încă orbit de lumina puternică a neonului din baie. Prin comparație, camera părea acum întunecată. Cu paharele în mâini, femeile așteptau vorbind între ele, căzute relaxat pe sofa. Picioarele lor frumoase și părul galben desfăcut păreau un fel de bijuterii răsfirate savant pe canapea.

– În nepal pe creastă e lumină mare pentru că nu sunt ferestre, zice el analizând simultan pozițiile lor pe canapea.

– Come, mister Bebe, zice Femeia Fleur, făcându-i-i semn cu mâna să se așeze lângă ele pe sofa. Come! We missed you!

Don Stephano rămâne însă în picioare lângă măsuță și își toarnă în pahar. Ridică paharul, femeile schițează și ele același gest și acum beau împreună. Apoi Femeia Agnes se ridică de pe sofa, se apropie familiară de el și se lasă pe pieptul lui, de parcă ar fi fost rănită.

-Mister Bebe, Fleur and I are going to take a shower now. You know, we need to be clean and fresh for the rest of the night… și îl privește pe sub genele lungi, frumoase, arcuite asemeni pagodelor.

– Bine, spuse el cu un glas care, ce ciudat, pentru o fracțiune de secundă, nu știu din al cărui gât ieșise. Bine, fetelor. Și, apoi repetă distrat: Fetelor, fetelor, fetelor…

– Phetelore?! repetă încântată Femeia Fleur.

– Da, fetelooor… cântă Don Stephano strâmbându-se.

– Come, Fleur, let’s have our shower while mister Bebe will be enjoying himself în waiting.

Femeia Fleur mai întârzie o clipă, apoi se ridică și ambele o pornesc spre baie. În trecere mâna ei se scurge lin peste pantalonii lui Don Stephano.

– We’ll be back, mister Bebe. Make yourself as comfortable as you can…  

Cele două femei închid în urma lor, chicotind, ușa de la baie.

Don Stephano a rămas acum în cameră singur cu parfumul nopții și al celor două femei. Își rotește privirea de jur împrejur. Face câțiva pași, atinge câteva obiecte. Se apropie de fereastră. Trage de un colț al draperiei și privește afară. Nu se vede nimic. De la înălțimea amețitoare, de la etajul opt, camera opt sute patruzeci și opt nu se vede nimic, pal, nepal… Lasă draperia să cadă și atunci ochii îi cad asupra ei. Roșu, roșu intens în acest nepal de lux, roșu de accident mortal, dureros. De undeva din spatele său, din dreptul băii, se aude zgomotul apei lovind înfundat în mozaic, în emailul alb, șervetul alb al chelneriței în spatele lui femeile se îmbracă sau poate se dezbracă, au fost câteva filme, un film, finalul unui film, finalul altui film, finalul tuturor filmelor, creierul lui Don Stephano acum miezul unui ghem de celuloid…

Roșu intens, hematos.

Nu se miră nicidecum de poziția lui acolo. În acest firesc se apleacă dintr-o dată și începe să își desfacă fără nici o grabă șireturile. Zâmbește. Pantoful lui negru se profilează și se delimitează perfect și plăcut pe roșul covorului. Purpura cezarilor. Cezarii… împărații… Rege mic în așternuturi, adormit pe hartă, peste râuri, peste munți… Și-a scos pantoful stâng, șoseta are pe alocuri striuri în care s-a strâns praful verii. Își scoate și celălalt pantof, apoi se îndreaptă de șale și rămâne câteva clipe nemișcat. În colțul camerei e un taburet. Se duce, îl ia și se întoarce cu el lângă fereastră. Examinează locul, apoi se suie în picioare pe taburet, se înalță pe vârfuri și începe, metodic și calm, să desfacă clemele metalice în care e prinsă, sus, draperia. Observă cu satisfacție că se desfac ușor, una după alta. În sfârșit, desface ultima clemă și catifeaua, asemeni unei femei care cedează după o îndelungă rezistență, îi cade moale pe braț. Cu draperia în mâini, ia taburetul și îl duce la loc. Zâmbindu-și singur, începe să își desfacă nasturii cămășii. Sunetul surd al apei din baie unde femeile se spală, se prelinge în picături limpezi pe combinezonul lui muzical. Le vede pe femei în prim planul unei perspective asupra zilei în baie, în lumina albă a neonului, pe emailul și faianța albă a băii, platou himalayan. Dincolo de ele, o vede pe Dulcinee scoțându-și cu o ușoară reținere sutienul în fața unui bărbat gol. Desface nasturii, își scoate cămașa, o pune pe taburet, își desface cureaua, se descheie la prohab și își scoate pantalonii.

Don Stephano a rămas acum în mijlocul camerei dezbrăcat până la slipul lui roșu și până la cicatricea lui prelungă de pe pulpă. Grațios, straniu balerin, culege de pe jos draperia. O măsoară din ochi, o pipăie cu degetele, se îndreaptă spre oglinda înaltă din perete, se contemplă în ea câteva secunde. Apoi, cu o mișcare scurtă, își aruncă draperia de catifea peste umeri. După o volută prin aer aceasta cade pe el și iată, în falduri grele îi atârnă acum renascentistă pe trup. Începe să o potrivească, identificând instantaneu pozițiile cele mai expresive din tablourile magnifice ale secolelor trecute, îi aranjează cutele cu o anume știință, distribuindu-le în unghiuri adecvate, potrivește umbrele, valurile, faldurile. Satisfăcut, își întoarce ochii de la oglindă, își umflă demonstrativ pieptul cu aer și începe să pășească maiestuos prin camera care i se pare acum prea strâmtă pentru proaspăta lui măreție. Își toarnă iarăși în pahar ca să o mai lărgească puțin. Dă dintr-o înghițitură paharul pe gât și mormăie mulțumit: buun! buun nepal, regatul meu. Apoi se lasă pe canapea cu picioarele strânse asiatic sub el, cu mâinile încrucișate pe piept, închide ochii. Dă capul pe spate.

Femeile ies din baie.

Auzindu-le intrând în cameră, Don Stephano deschide ochii și, în momentul de surpriză care urmează, se examinează reciproc: Femeile au făcut duș și s-au echipat pentru noapte. Femeia Fleur are pe cap o pălărie neagră cu boruri largi de care atârnă, tot neagră, o voaletă scurtă până deasupra nasului. În negrul intens al pălăriei sclipesc câteva strasuri luminoase. Un maieu roșu scurt și larg îi atârnă pe trup până sub buric lăsând la vedere torsul gol, plin, rotund. Un ciorap de mătase neagră îi îmbrăca piciorul drept până sus pe coapsă, unde se termina prins într-o bandă elastică. Celălalt picior este gol, numai deasupra gleznei e înfășurat de o banderolă îngustă, roșie. Ca și femeia Agnes, Femeia Fleur are în picioare o pereche de pantofi argintii cu tocul înalt și subțire, cu botul ascuțit, înstelați de câteva boabe strălucitoare de strasuri. Femeia Agnes are pe cap o pălăriuță roșie înaltă și cu boruri înguste, în care lucește înfipt un ac mare terminat într-o perlă. Un voal negru brodat cu păsări albastre îi acoperă sânii și sexul iar pe genunchiul stâng are prinsă un fel de genunchieră de piele în care se văd lucind trei perle. Brățări de argint și de cupru atârnă pe brațele lor.

Îl privesc încântate.

– So, mister Bebe’s got ready for the night, has he not, Mister Bebe? zice Femeia Fleur ajunsă acum lângă canapeaua pe care Don Stephano stă ghemuit sub catifeaua grea. You are putting up another show for us. Îi atinge ușor barba cu mâna. And I’m sure you’ll prove a very good performer …

El mârâie ceva neinteligibil.

– It sounds good, adăugă Femeia Agnes.

Femeile sunt ireal de frumoase.

Le simți în nări parfumurile. Se așază feline cu mișcări unduite lângă el pe sofa, una la stânga, cealaltă la dreapta lui și se lipesc de el, atingându-i părul cu borurile pălăriilor. Femeia Fleur îi pune mâna pe gât. Cealaltă femeie îi pune mâna pe umăr alunecându-și palma lin peste catifea. Don Stephano închide iarăși ochii și își lasă capul pe spate, cu ochii închiși. Dintr-o dată, pe obrajii lui fierbinți se scurg lacrimi portocalii. Nu se aude nimic, nici un sunet. Lacrimile nu fac nici un zgomot. Fața îi arde. În colivia de coaste a pieptului i se zbate o pasăre, în muzica lină pasărea rămâne dintr-o dată cu aripile desfăcute în poziția de cruce gimnastă, vibrând. Atunci, fără să deschidă ochii, fără să se miște, Don Stephano cu voce stinsă, spune spre tavan:

Doamne, îți spun,

sunt o pasăre de sticlă pe ochiul tău,

cer de somn în care cineva vorbește,

în care cineva vede.

Vederea mea, în care cineva vorbește,

mereu în cerul tău mă repede.

Îți spun, port după mine

într-o caleașca de sticlă părinții,

în care cineva vorbește,

în care cineva vede,

caleașca lor transparentă oiștea,

prin zborul meu în cerul tău și-o repede…

O pasăre de sticlă în care cineva vorbește,

alunecă alături de mine pe cerul tău, ochi de vis,

combinezonul meu de reptilă cu pene,

mă repede în ea cu poftă, cu dorință

și cu plictis.

 Tăcu. Femeile îl privesc surprinse.

 – Oh, mister Bebe, was this a poem? Are you a poet?

Cu totul pe neașteptate, Don Stephano începu să râdă molcom.

 – Nu, fetelor, nu sunt poet. Sunt rege! zice și își desface picioarele amorțite de sub el întinzându-le peste măsuță. Sunt rege! repetă el tare. Sunt regele celor care trăiesc în nepal. Sunt regele nepal din înalt, înțelegeți? Și zicând aceasta le făcu semn cu ochiul ca și cum ar fi fost cu toții complici la ceva. Îmi pare rău că vă dezamăgesc, dar nu eu am scris poezia aceasta. E a altcuiva. Da, a altcuiva…

Femeile nu înțeleg și poate tocmai de aceea îl privesc curioase, și stârnite. Don Stephano scoate dintr-o dată limba și se strâmbă la ele. Ele zâmbesc și la rândul lor scot limbile lingându-și încet buzele. Apoi Femeia Agnes își strecoară lin dar ferm mâna pe sub catifea și pentru o clipă degetele ei ajung până între picioarele lui și ating prin slip o parte a penisului. El însă ține strâns de draperie pe dinăuntru să nu se desfacă.

– Hei, fetelor, cred că mai degrabă aș prefera să vorbim, zău. Sunteți atât de frumoase! Atât de mult frumoase și atât de puțin veți sta cu mine încât prefer să vă privesc. Pe cuvânt! Să nu vă risipesc frumusețea prin icnete și hormoni.  

Femeia Agnes, cu mâna strecurată în sânul lui Don Stephano, trage dintr-o dată cu putere de draperie. Don Stephano ripostează și se smucește înapoi. Pălăria ei cade într-o rână. Femeia Fleur îi apucă celălalt braț încercând să îi desfacă strânsoarea în care ține draperia și pe sofa începe o între rege și femei o mică luptă. Femeile, din ce în ce mai întărâtate încearcă să îi smulgă mantia de pe el. Don Stephano, în minoritate, încearcă să o păstreze. Se încalecă unii pe alții, e rostogolesc pe canapea,. Femeile icnesc, chicotesc, țipă. În cele din urmă, Don Stephano reușește să se desprindă și se ridică din învălmășeala textilă clătinându-se ca după o lovitură în moalele capului. Mantia lui regală e acum șifonată, un umăr și o pulpă îi sunt dezgolite. Se duce foarte iritat în mijlocul camerei, se înțepenește acolo cu mâinile în șolduri și reproșează cu un soi de delicatețe în glas:

– Ce mama naibii, așa vă purtați cu regele?

Femeile îl privesc de pe canapea rămase cu picioarele desfăcute. Pantofii lor de argint sclipesc magic în lumina scăzută a camerei.

– Voi nu vedeți că nepal a venit, nu vedeți că a venit pe val? ridică el vocea. Ce mama naibii, nu vedeți că e aici, așa, fără articol? Și dacă vreți să știți, acum pot să vă spun și care este articolul lui hotărât: prin mine puteți, voi și toți ceilalți, dacă vreți, da, prin mine puteți zice nepalbebe. Îhî, nepalbebe sau pur și simplu nepalUL. Eu sunt articolul lui hotărât. Enclitic.

Femeile îl privesc prin celuloidul colorat de vin al nedumeririi. Femeia Fleur a rămas sprijinită într-un cot, piciorul îmbrăcat în ciorapul negru îi atârnă pe marginea sofalei arătându-i coapsa frumoasă, pălăria ei neagră cu voaletă s-a rostogolit pe podea și zace răsturnată lângă piciorul măsuței. Femeia Agnes, trântită pe spate, cu voalul brodat cu păsări albastre ridicate până la buric, îl privește încordată de sub borul scurt al pălărioarei ei roșii, alunecate spre ceafă. Amândouă, tensionate, îi așteaptă surprinse următoarea mișcare.

În momentul acela se auzi un clic metalic și muzica încetă. O liniște deplină coborî pentru câteva clipe în încăpere. Don Stephano reia cu o voce mai potolită, gesticulând cu mâna:

– Da, pentru voi și pentru toată lumea eu sunt nepalbebe. Și știți ce o să fac? O să mă agăț într-o zi în perete, și arată spre un cui de deasupra canapelei de care atârna un tablou, am să mă agăț plan într-un cui, ca să mă vadă toată lumea și să puteți arăta cu indicatorul și să spuneți: iată, copii, aici e nepalUL; și aici e regele lui! Și mă veți arăta didacți la copii ca ei să se mire și să întrebe, nedumeriți: mama, ăsta nu e nepal, ăsta e Don Stephano, vecinul nostru de la conac! Iar voi o să le răspundeți: ba da, copii, ăsta e nepal, nepal, așa cum începe el să existe acolo unde se termină matematica și biologia. Ăsta e nepal de dincolo de fizică și geografie, ăsta e nepal de la sfârșitul ultimei cărți și ultimului film, nepal de la sfârșitul tuturor galeriilor și albumelor, nepal de după vizitarea muzeelor. Ăsta e nepal de unde totul se termină și începe nepalUL. Sau nepalbebe. Și, pentru ca scumpii de copii să nu se neliniștească de această oarecum nefirească întorsătură a lucrurilor, voi veți avea tot timpul cu voi o acadea pictată și dulce cu care ei, ronțăind-o, vor pleca să se joace mai departe pe maidan. Iar joaca, oh, Doamne, joaca este primul pas spre nepal, mai zise Don Stephano rămas cu privirea în tavan ca într-o rugăciune.

O lumină clară îi inundă fața, îi întinde pielea și îl face să arate tânăr și proaspăt. În cameră e o liniște încărcată cu o așteptare care poate exploda în orice moment. Femeile, cu părul răvășit, cu voalurile șifonate, îl privesc pentru prima oară cu o senzație de nesiguranță. Chiar și pentru ele, domnul acesta pare prea straniu. El își lasă privirea asupra lor și se privește în fețele lor ca într-o oglindă de buzunar concavă. Vede în ea cum, cu un icnet scurt, înfundat, soldatul tânăr iese din lanul de grâu și se prăbușește lin pe șosea. O șuviță de sânge se scurge din tâmpla lui spre guler și de acolo pe asfalt. O spumă roză îi năpădește gura.

Femeile îl privesc mute, fix, într-o ușoară formă de extaz. Apoi, brusc neliniștite, încep și vorbească între ele repede, agitate.

Don Stephano își șterge lacrimile cu dosul palmei. E miez de noapte de august cu lună plină desprinsă de la gâtul unui heruvim îndrăgostit. Dulcineea desigur că terminase și ea ceea ce avusese de făcut. Mantia de rege îi alunecă lin de pe umeri și se strânge la picioarele lui într-o piramidă plisată. Nepal moviliță inertă la picioarele lui. Se uită la ceas, apoi zice cu o voce egală, curată:

– Acum plec.

Face vag din degete semnul călătorului.

Femeile înțeleg, nu înțeleg, dau mecanic din cap. Don Stephano se întoarce cu spatele la ele, se duce la taburetul pe care își lăsase hainele și începe să se îmbrace fără nici o grabă, fără nici un alt gând, fără nici o altă preocupare. Privește doar nasturii sidefii ai cămășii pe care chiar și-i încheie. În spatele lui femeile s-au ridicat de pe canapea și vorbesc între ele în șoaptă. A terminat cu cămașa, își trage pantalonii, se așază pe scaun și își pune șosetele, își încalță pantofii. Se ridică în picioare și își mai șterge încă o dată lacrimile cu o mișcare lină.

Se aude în spatele lui glasul Femeii Agnes:

– Are you leaving, mister Bebe?

Don Stephano se întoarce spre ele. Le privește aranjându-și cu degetele cutele pantalonilor.

– Nu e nevoie să mă întrebați nimic, zice el băgând mâna în buzunar să-și aranjeze căptușeala. Am venit în Nepal deși Maica Antoaneta mi-a spus să nu o fac și văd, dragele mele, că este minunat de frumos aici. Știți, eu locuiesc într-un conac vechi și plin de gândaci. Și mi se pare că iubesc o femeie care doarme în pat cu un câine și un motan.

Își șterse o ultimă lacrimă. Cele două femei sunt derutate complet.

– Mai bine descuiați ușa. Îmi pare rău că mă port așa…

Se îndreaptă încet spre ieșire.

– Sunteți frumoase. Minunat de frumoase. O, sunteți minunate! Încântătoare. Îmi place să vă văd.

Face doi pași către ușă. Ridică din umeri și spune încet:

– Sunteți la fel de frumoase cum este și locul acela de lângă fluviu unde mă trântesc eu printre maci și flori de câmp. Vă iubesc ca pe un loc din natură, dragele mele. Si pe tine, Fleur. Și pe tine, Agness. Dar trebuie să merg la casa mea, în eul meu. Să rămân ceea ce știu că sunt.

Apoi vede revista.

– Ah, revista, era s-o uit, și o culege de pe măsuță. Destul că mi-am pierdut ochelarii.

Femeile se uită la el cu o nesiguranță care le pătrunde toată carnea sub forma unei dorințe stranii de a-l mânca pe bărbatul acesta.

– Ușa, zice Don Stephano, și apasă demonstrativ pe clanță.

– Why are you leaving, mister Bebe? întreabă încet

Femeia Fleur privindu-l drept în ochi.

Don Stephano apasă clanța, demonstrativ.

Femeia Fleur culege poșeta de pe covor și caută cheia cu lentoarea cuiva care a obosit brusc. O scoate, vine spre ușă privindu-l intens pe Don Stephano în ochi încercând să înțeleagă dacă ceea ce se întâmplă face încă parte din joc sau nu, o introduce în broască și cu o răsucire fermă a mâinii, descuie. Se dă în lături pentru a-i face loc să iasă.

Ușa este acum larg deschisă.

Don Stephano rămâne în cadrul ei. Se întoarce. O privește pe Femeia Fleur. Privește camera. Privește cele două femei frumoase din altă lume, excitate, excitante, disponibile, înfierbântate de poftă și de necunoscut. S-ar putea lăsa brusc în genunchi în fața femeii Fleur și ar putea să înceapă să îi strecoare limba între buzele fierbinți și ude ale sexului și să îi lingă clitorisul în timp ce i-ar băga două degete înăuntru. Cele două pălării zac răsturnate pe covor în mijlocul camerei. Zâmbește. Dă să plece. În ultima clipă se întoarce din nou spre femei. Cu o mână o apucă de încheietură pe Femeia Fleur. Mana cealaltă, în care ține revista, o întinde spre Femeia Agnes de parcă ar vrea i-o dea ei. Le privește cu o dureroasa melancolie, cu regret și cu vinovăție. Dintr-o dată, cu voce fermă dar coborâtă, spune, impecabil:

– My dearest ladies, you are sweet and beautiful, but I need to go. I don’t need this geographical magazine anymore. You may have it, if you please. And, just în case you don’t have anything else better to do, I advise you to read the article starting on page 21.

Le privește în ochi văzându-se în ele pe sine.

– I have neither words nor means to thank you for your precious and smooth company on my way to nepal!

 Și spunând acestea, lasă revista să-i cadă din mână pe dușumea. În liniștea nopții, femeile tresar și privesc revista ca pe un obiect periculos.

– But I need to leave nepal behind now and get back to what I can control, mai zise el.

Apoi se întoarce.

Face un pas și iese din cameră. Rămâne cu mâna pe clanța ușii.

S-ar mai putea încă întoarce.

Dar, sub privirile perplexe ale celor două femei închide ușa, pășește în afara camerei și dispare cu pași egali în cabina metalică a liftului căutându-se de țigări prin buzunarele pline cu fulgi ale pantalonilor lui atât de nepotriviți cu etajul de purpură pe care îl lasă acum în urmă.

Purpura în care încapsulează pentru totdeauna coapsele frumoase și pălăriile fantaste ale celor două femei.

***

Scrie un comentariu