Capitolul 31

Care va să zică, Don Ligueros, cel căruia cu onoare Don Stephano îi fusese, cu mulți ani în urmă, singurul martor la un divorț din care lipsise toată lumea cu excepția lui Don Stephano și a frumoasei judecătoare căreia roba neagră tivită cu alb i se potrivea de minune adăugând frumuseții ei un aer solemn ce o făcea intangibilă, deci cu atât mai atrăgătoare, se hotărâse să moară.

Aceasta era înmormântarea lui.

Era o întâmplare cu totul și cu totul ieșită din comun care nu părea a avea nici un sens altul decât acela de a constitui motiv de rumoare, spectacol și festivitate, emoție și vâlvă. Adică exact lucrurile pe care Don Ligueros ar fi dorit să le semene în urma sa ca urmare a comportamentului său intenționat bizar. Poate că, de fapt, înmormântarea aceasta de astăzi nu era înmormântarea lui adevărată și definitivă, poate că era doar o înmormântare de probă, de exercițiu, pregătitoare pentru mult mai îndepărtata lui înmormântare reală. Nu ar fi fost imposibil ca, întins în coșciug în poziția aceea care era, evident, incomodă și atât de nefirească, Don Ligueros, deși încă poftind după țigara pe care protocolul înmormântării nu îi permitea să o fumeze, să își râdă în sinea lui de cei prezenți și de păcăleala aceasta pe care le-o servea. Ar fi fost oare el în stare de așa ceva?

Adevărul era că într-o dimineață, Don Ligueros de Trabajo fu găsit mort pe unul dintre trotuarele unei străzi lăturalnice, lipit de zidul unei clădiri de rit musulman.

Între timp soarele urcase pe cer și aerul începuse să se încălzească. Mai degrabă să se înfierbânte. Femeile își scoseseră niște foi de hârtie pe care le foloseau ca evantaie pentru a-și face aer.

Câțiva cunoscuți, câțiva necunoscuți și câțiva cerșetori erau toți cei care alcătuiau cortegiul funerar ce se deșirase acum în urma sicriului pe una din aleile strâmte ale cimitirului în care Don Ligueros urma să fie deversat în eternitate. Tocmai ieșise de la una din ședințele lui de predare a limbii suedeze prin sugestie și visare când, dintr-o dată, Dulcineea țâșnise în calea lui dintr-unul din birourile senioriei în care lucra acum ca inginer responsabil cu amplasare clădirilor înalte și, înțepenind în fața lui, cu ochii bulbucați și cu gâtul lungit înainte spre el, îi zise tremurând:

-Ai auzit?

El își dăduse imediat seama că era vorba de ceva important pentru că niciodată nu o mai văzuse pe Dulcineea atât de agitată. Spuse îngrijorat:

– Nu! Ce să aud?

– A murit Don Ligueros! zisese ea repede, ridicând vocea de parcă era chiar impacientată de ignoranța lui.

Don Stephano se uitase atunci în stradă prin ușa deschisă a senioriei. Era o dimineață frumoasă. Caleștile parcate în locurile special marcate pentru ele, se aflau toate acolo. Frunzele copacilor din parcul părăginit de lângă piață străluceau și se răsuceau în soarele dimineții la fel ca în toate diminețile de dinainte. Pe trotuarul din fața crâșmei, căzută oarecum în desuetudine, trecea o mamă cu o fetiță de mână. Pe bordura din fața senioriei se alergau, stârnind praful, trei vrăbii vesele. Totul era normal. Toate erau la locul lor. Afară era lumină. Zisese cu îndoială în glas:

– A murit Don Ligueros?!!!

Dulcineea, privindu-l drept în ochi, dăduse cu atâta putere din cap încât își provocase, după cum avea ea să spună mai târziu, o nevralgie a trigemenului care urma să o sâcâie ani în șir.

– Păi, de ce? întrebase el, stupid.

Soarele se ridicase și se făcuse alb, ca un arc de sudură din experimentele din copilărie a lui Don Stephano. În lumina lui, chipul lui Don Ligueros de Trabajo apărea gălbui închis, aproape violet. Rece, netulburat de excesul acela supărător de soare, dus pe umeri de cărăuși tocmiți, Don Ligueros conducea, prin apele morții care curgeau lin prin cimitir, întregul cortegiu spre locul lui de sub pământ care îl aștepta pentru ultima oprire. Cei câțiva oameni care urmau sicriul se înșiraseră toropiți printre cruci unul în spatele celuilalt și înaintau agale, povestindu-și tot felul de întâmplări. Undeva în față, chiar lângă coșciug, se vedeau trei femei îmbrăcate în negru pe care, cu un rest de memorie Don Stephano înclina să creadă că le mai văzuse și în capelă. De undeva din față începuse să se audă o tânguială. Acum câteva zile juca zaruri cu Dulcineea, se gândi mai departe Don Stephano, din ce în ce mai toropit de soare, și își divulga, între două sorbituri de cafea, gândirea politică fantezistă și subversivă.

Soarele ardea peste Don Ligueros…

În sfârșit, cei care cărau coșciugul se opriră lângă o groapă proaspăt săpată. Pe marginea ei, se odihneau doi indivizi dezbrăcați până la brâu și rezemați în coada hârlețelor. Pielea lor arsă neuniform de soare contrasta puternic cu fața lui Don Ligueros. Șarpele acela dezlânat de oameni care se deșirase pe alee în spatele coșciugului se strânse acum ca o harmonică și Don Stephano ajunse și el mai în apropierea coșciugului. Văzu groapa, pământul proaspăt săpat făcut movilă pe marginea ei… Închise ochii gândindu-se că poate era mai bine să nu fi venit la înmormântarea aceea. Era cald, îi era sete, îi obosiseră picioarele… Oricum, evacuarea lui Don Ligueros nu mai putea dura mult. Cei patru îl dădeau acum jos de pe umeri. La fel dăduseră și ei jos de peumeri barca atunci când, după chinuri teribile îndurate pe drumul până la apă, ajunseseră în sfârșit, în amiaza unei zile la fel de fierbinți ca și cea de azi, pe malul râului în dreptul Insulei Sâmburilor de Prun. În locul acela nici nu era nevoie de fapt de o barcă pentru a trece pe insulă deoarece apa abia de le ajungea până la piept. Si totuși, barca era foarte necesară… Don Stephano, din cauza soarelui și a unui straniu sentiment de absență cu care se percepea pe sine în cimitirul de la marginea pământului, simți că îl ia amețeala. Și poate că în clipele următoare, sfârșit de căldură chiar ar fi leșinat și s-ar fi prelins pe pământ dacă un țipăt ascuțit, neomenesc, nu ar fi despicat brusc, ca un cuțit aerul. Luat cu totul prin surprindere, Don Stephano nu putu să își dea seama ce se întâmpla. Apoi, văzu cum din mulțimea strânsă lângă groapă iese o femeie tânără îmbrăcată în negru și, dintr-o dată, cu o forță animalică, se aruncă asupra sicriului de pe marginea gropii. Un alt țipăt, așa cum nu îi mai fusese niciodată dat să audă, țâșni din gura fetei și în clipa următoare, secerată de durere și disperare, se prăbuși în genunchi asupra sicriului deschis în care Don Ligueros ședea întins și țeapăn.

Un murmur de uimire și oroare se ridică din gura celor prezenți.

Fata îngenunche acolo, zdrelindu-și genunchii tineri pe bolovanii de pământ rămași de la săparea gropii apoi, și, ca nebună, băgă mâinile în sicriu, îi cuprinse cu brațele picioarele lui Don Ligueros de parcă ar fi vrut să îl tragă afară din coșciug, și, printre hohotele de plâns care o înecau, începu să strige ca un animal: „Tatăăă…tatăăă…tata meu….” Apoi, în timp ce striga și urla în felul acesta, corpul începu să i se zguduie spasmodic.

Toată toropeala aceea care îl cuprinsese cu puțin timp înainte acum dispăru iar el deveni brusc alert și foarte atent. Sub ochii lui se întâmpla ceva cu totul nemaivăzut. Glasul ei de copilă suna ciudat, îngroșat de durere, ca răgetul cumplit al unui animal înspăimântat de moartea pe care tocmai își așezase capul. „Tatăăă!…” striga, de parcă dacă striga mai tare, exista o șansă ca Don Ligueros să o audă. Tatăăă!…” Intrase în sicriul micuț al lui Don Ligueros, mai mult de jumătate, îl îmbrățișase strâns și trăgea de el să îl scoată afară. Avea pe ea o rochiță largă, neagră și subțire, care în bătaia soarelui puternic devenea transparentă și care, datorită mișcărilor ei dezordonate, se agățase de o așchie a sicriului și i se ridicase pe coapse dezvelindu-i un picior până sus. Un sentiment straniu îl cuprinse pe Don Stephano privind tânăra prăbușită peste sicriu. În primul rând simți cum fălcile i se încleștează într-o durere pe care nu o mai simțise niciodată până atunci. Durerea pe care o simțea fata aceea tânără io se transmise și îl emoționă. Dar în același timp, o parte a atenției lui observă linia feminină a trupului ei, conturată perfect sub rochița subțire și puțin transparentă care, strânsă în talie cu un cordon, îi contura șoldurile perfect rotunde. Îi privi cu atenție fața. Schimonosit de durere, chipul ei i se păru dintr-o dată insuportabil de frumos, asemeni chipului unei tinere sfinte înecat în lacrimi într-o adorație lichefiată a unui zeu crud. Atunci Don Stephano tăie sonorul scenei și se îndepărtă planat în văzduh. De acolo de sus, privind-o pe tânăra copilă trântită în patru labe, jumătate în sicriu, jumătate în afara lui, cu coapsa albă dezvelită și cu fundul rotund și frumos ridicat provocator în sus, avu, pentru o scurtă clipă, una dintre cele mai stranii și profanatoare viziuni ale vieții sale. Se văzu dintr-o dată lăsat în genunchi el însuși în spatele copilei, cu mâinile pipăindu-i coapsele pe partea lor interioară. Îi ridica rochia neagră și îi dezvelea fesele albe și rotunde, proaspete ca un două fructe tropicale. Ceva începea să i se miște între picioare. Tocmai începuse să se descheie la pantaloni cu gând să și-i dea jos când chiar atunci o femeie, îmbrăcată și ea în negru, ieși din mulțime, se apropie de copilă, o cuprinse pe după umeri, și, izbucnind în plâns, o ridică după mai multe încercări, în picioare. Plângeau acum amândouă pe marginea gropii. Don Stephano reveni din văzduh. Durerea aceea din fălci se eliberă prin două lacrimi. O întrebă pe Dulcineea în șoaptă:

– Cine e fata aceea?

– Ei, cine să fie? răspunse tot în șoaptă ea ușor iritată de așa întrebare. Ce, tu nu știi? E Nausicaa, fata cea mare a lui Don Ligueros.

Da, știa. O recunoscuse, dar nu îi venea să creadă. Era fetița pe care o văzuse cu mulți ani în urmă jucându-se în iarba mare de sub plopi. Și care, la miezul nopții nu putea să doarmă în camera cealaltă din cauza zgomotului pe care îl făceau pietrele de canasta.

– Așa de mare a crescut? mai zise el într-o doară.

Dulcineea se simți datoare să răspundă printr-o explicație exactă cu o voce care părea să fi făcut în prealabil niște calcule aritmetice:

– Păi da, cred că are deja vreo șaptesprezece ani. Dacă nu cumva chiar mai mult…

Și Mirabel, ce nerușinat nebun! Stătea acolo pe malul râului urlând înspre păduricea deasă de pe insulă ca un șef indian din filmele cu cow-boy. Îi lipseau doar penele.

Își aruncase chiloții în iarbă și acum se ținea cu mâna dreaptă de penisul lui în erecție care, asemeni unui straniu animal, privea prin deschizătura rotundă a prepuțului, dintre picioarele lui spre râu.

Don Jotico, despre care oamenii spuneau că ar fi fost un bun prieten al lui Don Ligueros de Trabajo dar că nici el, din cauza păhărelelor cu vodcă pe care le bea în fiecare zi, nu ar mai fi avut mult de trăit, avu bunăvoința să îi aducă acasă în caleașca lui. Tot drumul niciunul dintre ei nu scosese nici un cuvânt, și asta atât pentru faptul că era aproape imposibil să legi o conversație cu Don Jotico, cât și pentru că, după emoțiile înmormântării, nu mai erau prea multe de spus. Când intrară amândoi în camerele lui Don Stephano păreau extenuați. Don Stephano se trânti pe saltele. Puțin dezorientată, Dulcineea rămase în picioare în fața lui. Nu părea foarte sigură că vrea să se așeze.

– Ce faci? zise încet Don Stephano.

Ea dădu din umeri neștiind ce să zică. Așezată în fața ferestrei prin care pătrundeau razele după amiezii, conturul ei căpăta o ușoară irizare care părea a o dematerializa. Rochița ei de stambă, pătrunsă și ea de lumină, părea mai degrabă să îi dezgolească trupul decât să i-l acopere.

– Iar ai privirea aia în ochi, zise ea uitându-se la el.

 Don Stephano întinse mâna și o apucă de braț. O trase spre el pe saltele.

– Hei, ce faci? strigă ea. Lasă-mă!

Însă Don Stephano reuși să o tragă lângă el pe saltele. Dulcineea se împotrivi. Până la urmă rămase lângă el dar își acoperi repede genunchii dezveliți în timpul căderii și își încrucișa brațele pepiept într-un gest de refuz și început de supărare. Rămase țeapănă, decisă să nu îl lase să se apropie de ea.

Don Stephano strânse pleoapele, îngustându-și ochii, și privi tocmai pe malul râului, acolo unde Mirabel, în mijlocul celor câtorva resturi ale colibei care mai fumegau încă, făcea acum unul din cele mai cele mai uluitoare și mai de neînțeles lucruri. Între timp, venind din tufișuri, apăruse și fata cea mare a lui Don Ligueros, Nausicaa, lucru care nu făcea parte din amintirea inițială. Era îmbrăcată exact ca la înmormântarea din dimineață și stătea, în adâncitura din sol în care își făcuseră ei coliba în aceeași poziție de dimineață. Adică în genunchi și în coate, cu fundul ridicat provocator în sus. Doar că rochia ei subțire, neagră, care i se agățase într-o așchie a sicriului de lemn, era trasă acum mult mai sus peste fund dezgolindu-i pielea gălbuie a pulpelor și coapselor, netedă și parfumată. Don Stephano întinse mâna. Palma lui ajunse pe una din coapsele Dulcineei. Ceilalți băieți fugeau încă, deși, oarecum de neînțeles, nu reușeau de loc să se depărteze de locul în care fusese coliba. La rândul său, râul curgea la vale dar valurile și spumele lui se repetau mereu în același tipar ca și cum de fapt, deși curgea, râul ar fi stat pe loc. Băieții fugeau stând pe loc. Deși fiecare țipa, din tot vacarmul acela de gesturi, nu se auzea decât vocea lui Mirabel. Dădea un fel de ordine în limba necunoscută a pieilor roșii arătând cu ciotul aprins al crengii undeva peste apă. În timpul acesta, își închise ferm penisul în mâna dreaptă și începuse să îl frece. Dulcineea își trase piciorul dar Don Stephano insistă întinzând și mai mult mâna. Îi cuprinse toată coapsa adâncindu-și degetele între picioarele ei. Se întoarse apoi spre ea și o privi în ochi cu intensitate. Cu atâta intensitate încât Dulcineea își plecă ochii. Nausicaa plângea pe malul râului chemându-l cu atâta durere înapoi pe tatăl său mort încât strigătele ei aproape că acopereau ordinele lui Mirabel. Soarele era mereu în amiază și tot timpul era vară. Don Stephano se apropie de Dulcineea, o încolăci cu brațul drept, o trase spre pieptul lui. Mirabel, lucru necunoscut până atunci niciunuia dintre ei, avea, se pare o forță deosebită pentru că, iată, continua să dea ordine răstite pădurii de peste râu iar în timpul acesta începuse să își frece din ce în ce mai repede penisul. Don Stephano îl privea fascinat. Mâna lui continua să urce pe partea interioară a piciorului Dulcineei. Dulcineea renunțase la reținerea ei inițială dar încă se împotrivea apropierii lui. Își apropie buzele de ale ei. Dulcineea se feri.

– Venim de la o înmormântare, Stepho, zise ea încet, cu reproș, cu frică.

Nausicaa urla ca un animal la abator. Ieșea din ea o forță uluitoare, halucinantă. Era de neînțeles cum un trup atât de mic putea erupe atâta suferință. O trase dintr-o dată pe Dulcineea cu putere și o sărută pe buze.

– Doar așa învingem moartea, șopti el, gâfâind. Mașinăria supraviețuirii este între picioarele noastre.

I se păru ciudat că era atât de lucid. I se păru chiar că ceea ce spune sună ca luat dintr-o carte. Era acolo și nu era. Duse mâna sub rochia Dulcineei și, cu o mișcare scurtă și pricepută, îi trase de pe ea chiloții. Surprinsă, Dulcineea strânse picioarele. Dar Don Stephano nu mai putea fi oprit. Îi desfăcu picioarele și, cu o erecție puternică în momentul următor pătrunse în ea adânc. Nausicaa urlă de parcă ea însăși era străpunsă de ceva. Dulcineea închise ochii și începu să geamă. Pulpele ei lucioase, ieșite de sub rochie și încolăcite peste el, îi cuprind mijlocul într-un clește atât de fierbinte încât Don Stephano avu senzația că urmau să rămână sudate de trupul lui. Mirabel își freacă acum penisul cu repeziciune. Dulcineea își ridică brațele peste pernă, își dă capul pe spate și geme din ce în ce mai tare, mai haotic. O absorbție imparabilă, de nedescris și de neînțeles, îl suge în femeia aceasta și îl trage înlăuntrul ei. Barca însăși, după câteva mișcări din acestea haotice, începuse să ia apă. Don Stephano îi cuprinde bărbia în palme, apăsat, și simte cum, cu fiecare mișcare pe care o face tot trupul i se încinge și devine incandescent. Dacă copila aceasta, în suferință poate să ardă atât, ce se va întâmpla cu ea când va iubi? păru că se întreabă Don Stephano în timp ce culisa în interiorul Dulcineei. Dulcineea geme și îl strânge cu picioarele făcute clește peste el. Ah ! O sârmă de oțel incandescentă îl arde dintr-o dată prin șira spinării. Și, după alte câteva mișcări, măduva spinării îi explodează. Sperma, plăcerea-durerea aceea insuportabilă, arzând ca o lavă, țâșnește dintre picioarele lui ca dintr-o țeava de pușcă, pornește în zbor peste tânăra copilă ce plânge pe iarba malului și peste resturile fumegânde ale colibei, descrie un arc lung deasupra apei și aterizează chiar în inima bărcii rămasă în mijlocul râului scufundată pe jumătate din cauza repartizării incorectei a greutății.

Lavă în mare.

Afară se aud caleștile pe macadam.

Înăuntru se aud câteva muște bâzâind supărător.

Nici unul dintre ei nu știa că aceea era ultima dată când mai făceau împreună dragoste.

Se ridică de pe Dulcineea și rămâne în șezut pe saltele. Ea, la rândul ei, se ridică și începe să își aranjeze hainele mototolite. Mirabel, mare conducător de oameni și oști, Mirabel cel care, mult mai târziu, după ce anii vor fi trecut repede pe cer ca niște rachete de semnalizare, obez și mirosind mai tot timpul a băutură, avea să iasă la pensie cu un modest grad de plutonier major, ejaculase chiar în fața lor iar sperma lui i se scursese și i se întinsese pe degete. Era pentru întâia oară când Don Stephano vedea cum arată lichidul acela al masculinității. Se uită după Nausicaa, dar fata dispăruse.

Nu se mai auzea nimic.

***