Publicat pe Lasă un comentariu

Capitolul 22

 Hârtie moale fără să se îndoaie, lucioasă și velină, imprimată cu ilustrații și visări. Don Stephano o răsfoiește cu atenție, pagină după pagină. La întâmplare, două bătrâne cu părul asemeni cenușii proaspete agale pe la colțul ochiului dispar în dosul boschetului. O clipă poșeta agățată de antebrațul uneia dintre ele sclipește reflectând potrivit o rază de soare. De aici senzația incompletă că ochelarii au alunecat cam mult în jos pe nas. Ce vopsită și înzorzonată e și asta. Și râde tocmai în India. Hârtie lucioasă, velină ca și patinoarul pupilei în care se reflectă, picior peste picior în această frumoasă zi de august Don Stephano se ridică acum de pe bancă cu revista în mână și cu gândul dus. Își potrivește ochelarii de soare în chiar locul lor. Ce i-o fi venit oare să își ia azi ochelarii, el care era mereu flămând de culoarea corectă a lucrurilor ? Să se deghizeze, probabil. Cu două degete împinge după ureche câteva fire de păr, animația parcului seamănă cu cea dintr-un autobuz cu elevi de la școala primară porniți în excursie. Pantalonii au făcut două cute. Înfășoară revista tub. În picioare cutele pantalonilor se întind și nu se mai cunosc. Își rotește fără grabă privirea de jur-împrejur, mai mult ca să dea ființelor de aer senzația că e preocupat. Din dosul crenelurilor verzi ale boscheților decorativi, vâslași toropiți în bărci de agrement apar și dispar fals aleator pe apa lacului. Antene de televizor pe hotelul de vizavi, una, două, patru și Don Stephano s-a hotărât să iasă din parc. Asia e altfel, precis e altfel. Nepal. Auzi cum sună! Nepal. Ca o mentosană topindu-se lent între limbă și cerul gurii. Asia, mai gândi el. Mai bine m-aș duce acasă, am stat destul pe aici, oricum e rușinos și nu are nici un rost tot ce fac, în răcoarea zidurilor groase de la mine de la conac să mă întind pe un cearceaf alb. În maieu. Nepal, Nepal, Nepal, ce alunecător cu l-îul acesta lichid, ca o crupă de cal.

Dulcineea se îmbrăcase ca atunci când mergea la doctor, cu haine bune și cu atenție la detalii, nemulțumită până în ultimul moment de un pliu pe care îl făcea fusta albastră și vaporoasă pe care o îmbrăca numai la ocazii. Își pusese o bluză albă fără mâneci și, semn că dădea o importanță deosebită întâlnirii, își potrivise peste sâni sutienul cu cupe mici. Don Stephano se uită la ceas. Dulcineea intrase în apartamentul cetățeanului cu care se întâlnise în stația de troleibuz de mai bine de două ore. Își strânseseră mâinile iar fața ei radia. Era, fără îndoială, emoționată. Se uită la ceas ca într-o oglindă de buzunar ușor concavă și avu, cu deformările de rigoare, una din revelațiile lui favorite: se văzu la o anumită oră a universului, într-o anumită zi a planetei, pe un trotuar pe alocuri diform, cocoșat. Era îmbrăcat într-o cămașă subțire de vară, cu mâneci scurte și dungulițe verticale, vârâtă neglijent în pantalonii gri. Era trist și dureros de îngrijorat. Se afla aici în urmărirea Dulcineei care în ultima vreme pleca din ce în ce mai des la Alicante iar explicațiile ei pentru aceste ieșiri erau din ce în ce mai confuze și mai contradictorii. Se simțea penibil și extrem de stingherit de ceea ce făcea dar și foarte curios și dornic să afle ce se întâmplă. În fața ființelor de aer era ridicol dar, în ansamblu, se simțea profund nedreptățit de felul în care coagula faptic viața lui. Dulcineea intrase cu individul acela în scara unui bloc și luaseră împreună liftul. Don Stephano, furișându-se în urma lor ca un infractor, intră repede în scara blocului să vadă până unde merge liftul. Se oprise la etajul șase. Rămăsese multă vreme paralizat uitându-se la scara metalică a liftului. Cât de mult ar fi vrut ca acela să fi fost doar un vis. Chiar dacă era un coșmar, să fi fost doar un vis. În față, câteva clădiri, câțiva copaci decorativi. În spate, parcul din care tocmai ieșise.

– Dumneavoastră ce doriți?

Ridică ochii din revistă direct în chipul chelneriței. Are câteva coșuri și e corpolentă. Deci așa. Precis că în ziua aceasta atât de fierbinte, transpirația dintre fese o ustură și irită și asta o face mai puțin îngăduitoare cu clienții. Don Stephano, încă cu gândul la liftul oprit la etajul șase, privește pe lângă ea în zare.

 Într-un plan oarecare soarele.

– V-am întrebat ce doriți.

Don Stephano se uită în ochii ei, pe fața ei. Cele câteva coșuri roșii spre bărbie și puful negru de mustață pe buza de sus o fac un pic nesigură, și irascibilă. Va trece prin viață violată în mod repetat de un vecin mustăcios și îndrăzneț iar ea nu va depune niciodată plângere, ca să nu-l piardă, se gândi el.

– Aș dori o… Dar se opri deoarece în fața chelneriței se văzu din nou ca într-o oglindă de buzunar ușor concavă și zise cam fără legătură:

– De fapt eu aș vrea să mă duc în Nepal să văd ce-i cu el…

Într-un plan oarecare pe umărul stâng, acolo unde e așa, cât un vârf de ac, desfăcută cusătura, se face o pată de soare, un fel de incandescență textilă, amintirea câmpului de in în iunie în cămașa subțire cu mânecuțe.

– Ce anume?

– Poftim?

– Ce-ați spus? se grăbește ea pendulând între jenă și insolență, ca el în balansoarul din curtea cu dud.

– Am spus, zice el ezitând, am spus…mda… de fapt știu foarte bine ce-am spus.

– Domnule, nu vă supărați, zău așa, n-am timp de glume de-astea, zice ea schimbându-și nerăbdătoare poziția de pe un călcâi pe altul și agitând vag șervetul alb pe brațul la nouăzeci de grade. Ați spus că vreți, mi se pare, că vreți să mergeți undeva, mă rog, la cineva parcă, ce mă interesează pe mine?! Eu v-am întrebat ce vreți să consumați.

– O bere, zice repede Don Stephano. Cred că o bere aș vrea. Da, adăugă el hotărât, o bere!

– Deci, o bere?

– O bere, stăpână. O bere, regina mea, supus îți sunt în urma femeii ce-și vede de treabă.

Chelnerița pleacă nedumerită, ușor iritată, mai lăsându-l pe Don Stephano o vreme, inerțial, la curtea reginei Elisabeta proaspăt venit din Colonii, ars de soare, cu o cicatrice lungă pe obrazul drept, sau stâng, achiziționată la ultimul abordaj, mă rog, în încleștarea cu corabia aceea de bandiți portughezi. Apoi, în așteptarea berii, își lasă iarăși ochii în revistă.

– Berea dumneavoastră!

– Mersi, domnișoară!

– Optzeci și trei de pesetas!

Îi tremură vag șervetul. Don Stephano se caută prin buzunare. Scoate mâna cu câteva bancnote din care, oarecum ritualic, extrage una roșie și o întinde chelneriței ca pe un document de stat:

– Poftiți, domnișoară! O bancnotă de optzeci și trei de pesetas. Economia lumii zâmbește, mai adăugă el sporind nelămuririle chelneriței.

Chelnerița făcu o strâmbătură mică prin care își descărcă toată nedumerirea și plecă. El, fără să mai pară interesat de ceva, în afară poate de orizont, se afundă din nou cu mintea în paginile revistei, înțelegând fără să vrea, din zgomotul apăsat al tocurilor chelneriței care se depărta pe cimentul terasei, nervozitatea ei.

Când își făcură apariția pe terasă cele două femei insuportabil de blonde, soarele se scursese pe o bună bucată de cer și alunecase ca o pată încinsă în amurg până la buza de sus a orizontului. Don Stephano, sub privirea suspicioasă a chelneriței, băuse pe nesimțite cea de a doua sticlă de bere, care de altfel îl și cam tulburase. Le observase apariția cu un colț din ochiul lui drept care acum, din cauza berii și a meditațiilor de tot felul, i se alungise spre ceafă, aproape ca un ochi banderolă. Erau, fără îndoială, turiste, insuportabil de identice cu manechinele din revistele de modă din străinătatea protestantă. Le examinase o secundă după care, abandonându-le, își lăsă capul în piept moale ca într-o apă stătută, gândindu-se dacă nu cumva era timpul să plece acasă și să uite. Să presupună că ziua aceasta nici nu existase. Nu realizase mare lucru urmărind-o pe Dulcineea. Poate doar un lucru de care îi va părea mai târziu nespus de rău.

– Excuse us, mister, but are the seats taken?

Tresări.

Înainte de a-și ridica privirea spre femei, se privi în noua limbă ca într-o oglindă de buzunar în care, într-o singură fracțiune de timp, cu deformările de rigoare, se văzu dintr-o dată tânăr și viguros, cu carnea întinsă, zvâcnindă, tulburat de perspectiva sintaxei și a vocabularului ca de perspectiva unei călătorii aventuroase într-un ținut necunoscut. Își ridică ochii spre ele. Mâna dreaptă a uneia dintre femei iese mai sus de cot dintr-o mânecă largă de culoarea sulfinei electrizate și se sprijină cu degetele răsfirate pe speteaza scaunului din chiar fața lui. Don Stephano ridică ochii sus, până în ochii femeii. Ochii se întorc în ochii lui, drept, ca o suliță de aer, imperativă. Cealaltă femeie e jumătate de pas mai în spate, în picioare, dreaptă, probabil poziție îndelung exersată, cu mâna degetele lungi pe curelușa aproape invizibilă a unei poșete. In spatele lor consumatori. În spatele consumatorilor marea. Peste mare faldurile străvezii ale unui amurg violaceu. Între toate, ființa lui Don Stephano ca o vrabie făcută din pene și bucăți de carne demontabile, care zboară cu teama continuă că se va dezmembra.

– Nu, spuse el. Poftiți, și se ajută cu un deget al mâinii pentru a le arăta că scaunele erau libere și se puteau așeza.

Cele două se instaurează elastic, cu gesturi sigure, printr-o gimnastică plăcută ochiului. O dată cu ele un parfum fin coboară asupra mesei. Aha, Nepal… Nepal era să fugă ca o pasăre de baltă speriată de un pleoscăit în păpuriș. Nepal ești aici că îmi place atât de mult să te pronunț, să te mângâi, să te știu, ce-oi mai fi și tu cu un rege în fruntea ta sprijinit ca un om beat de zidul armatei britanice, portativ fără linii în seara aceasta, partitură evaporată.

– Thank you very much, mister! îi scăpă uneia dintre femei o perlă repede dizolvată în aerul amurgului.

Lângă sticla lui Don Stephano se odihnesc acum două poșete de piele, mici și elegante. Două brichete aurii, rotunjite. Apoi Don Stephano își aminti ceva și, cu ochii în revistă, spuse parcă într-o doară:

– Cu plăcere!

Au trecut câteva minute. Don Stephano citește. Cele două femei schimbă din când în când între ele câteva cuvinte și privesc, una spre mare, cealaltă spre alee, peste stațiune. Și-au aprins țigări.

– Bună seara! Dumneavoastră ce doriți să serviți? E chelnerița. Femeile se întorc și văzând uniforma, una dintre ele explica scurt:

– We’ll have some whisky and soda. Apoi mai explică ceva. Femeia ridică două degete: Twice! clipocind în insula mlăștinoasă.

– Adică două uischiuri, da? întrebă chelnerița luată prin surprindere de limba străină.

Femeile dau din cap.

– Deci două uischiuri cu gheață, da? întrebă ea încă o dată pentru a se convinge definitiv.

Ridică două degete în aer ca să le arate mai clar că le va aduce două uischiuri iar șervetul ei alb de pe braț se bălăbănește acum pe la nasul lui Don Stephano aproape paravan. Dincolo de el femeile se dezbracă, poate vor să intre în baie sau doar să se schimbe. Chiar termină cu îmbrăcatul, au întâlnire, o chestie de modă veche, cine știe, au fost atâtea filme, poate se dezbracă sau poate se îmbracă, au fost atâtea filme, știe toată lumea.

Degetele se retrag, șervetul e șervet.

– Yes dear, whisky and soda, twice, și, cu excepția lui Don Stephano, toată lumea dă mulțumită din cap în semn că a înțeles. Chelnerița dispare printre mese într-un aer general afirmativ lucru care pe Don Stephano îl face să zâmbească, să dea și el din cap ușor, afirmativ, să-și ridice ochii spre cele două femei și să le arate un zâmbet provocat de un gând unduit în spinarea unui șarpe. Zâmbetul i se șterge dar el rămâne în continuare în aceeași poziție. Le privește cu atenție pe femei, ușor tulburat de bere și de soarele imens, portocaliu, din spatele lor pe care cele două femei par acum că se sprijină. Se uită la ele direct, fără jenă, cu un interes sublimat într-o ușoară formă de oboseală care îi face privirea mai puțin impertinentă. Le examinează clipe lungi chipurile frumoase, pielea curată și întinsă, decolteurile adânci, umerii goi, rotunzi, bronzați, lobul urechilor, buzele senzuale, întredeschise. Apoi privirea lui trece mai departe, prin trupurilor celor două femei, și se pierde, ricoșând pe suprafața apei, undeva peste mare în văzduhul colcăind de alge și flăcări. Ochii i se îngustează. Soldatul tânăr învie. Sub boneta adolescenței văzduhul colcăie de alge și flăcări pe când, impetuos, testiculul dospește Tsunami, Krakatau în plină erupție din insula de scrot a soldatului. O gambă de femeie, arcuită, plină, gata să plesnească, îi inundă ochii ca o lumină. Neagră, fusta se ridică încet. Se duce în sus, gamba plină, curbă și scobită sub genunchiul rotund ca un măr auriu se dezgolește acum în lumină. Ce gambă frumoasă de femeie. Încă puțin, fusta se ridică mai sus, încă puțin, genunchiul tot, al nimănui, tremurând nervos se arată în splendoarea lui de sânge în miere și fusta neagră aruncând umbre se ridică încet, încet, chinuitor, spre fese.

– Dreeepți! urlă un bărbat educator.

Bubuie vocea lui sub boneta adolescenței ca într-o încăpere cu pereții de tablă. Fusta a ajuns o palmă deasupra genunchiului. Femeia se întoarce moale, se întoarce lascivă, zâmbește, cheamă, Tsunami, Krakatau prin buze de roșu intens și ochi negri umbroși, prin sâni mari, rotunzi, prin pulpa dezgolită. Își plimbă palma peste șold, încet, încet, degetele i se răsfiră pe coapse.

-La stân-GA!

Soarele e la dreapta, deasupra cantinei, joacă pe părul de pânză al acestui bărbat căruia din tâmple, iată, în loc de păr îi crește direct o caschetă. Coapsele femeii sunt acum pe jumătate dezgolite, o dungă oblică de umbră joacă pe ciorapul negru, dulce hipnoză. Fusta moale de catifea se ridică, femeia desface picioarele… Mai mult, mai mult, gâfâie tulburat Don Stephano, rămas acum pe jumătate ridicat de pe scaun, cu palmele făcute cange într-o poziție de parcă s-ar cățăra în mâini pe o frânghie groasă care atârnă până deasupra mesei din cerul altor vremi.

Pescărușii au încremenit în aer.

Venită cu comanda de câteva secunde la masă, chelnerița se uita la el cu gura căscată cum face pantomima aceea comică, de neînțeles. Cele două femei îl privesc surprinse neînțelegând ce dorește, în fond, acest domn lângă care s-au așezat. Don Stephano se întoarce cu privirea încet spre femei, lasă să-i cadă mâinile moi pe lângă corp și zice încet, ca o păpușă vorbitoare:

-Nepal…

Chelnerița își face o cruce mare, demonstrativă, și pleacă în treaba ei. În cinematograful lui Don Stephano ecranul se albește rapid, femeia-tablou-erotic dispare înghițită de fața de masă pe care chelnerița a pus paharele pentru cele două femei. Se așază din nou pe scaun, își întinde gâtul înainte înspre femei și, conspirativ, le șoptește:

– Vedeți, fetelor, așa încep și așa se termină toate; parameciul se apropie de parameci și, zvâc! își pasează unul altuia niște nuclei micuți. Se pupă cu nuclei, drăguții de ei. Dar, și aici coborî și mal mult tonul devenind complicele celor două femei la ceva care de fapt nu se întâmpla, balta este mare. Paramecii pot trece unii pe lângă alții bine mersi fără să se pupe, fără să se vadă…

Făcu un gest cu mâna.

Cele două femei îl privesc încordate. Apoi una dintre ele se destinde brusc și începe să râdă.

– Oh, this guy’s absolutely nuts! articulează ea printre gratiile râsului.  

Cealaltă femeie nu răspunde. Îl privește doar din spatele ochelarilor cu o formă reținută de curiozitate.

Urmează un moment de tăcere. Don Stephano s-a întors la revista lui. Cele două femei își sorb băutura vorbind între ele în șoaptă. De jur-împrejur, amurgul s-a lăsat peste stațiune ca o fustă largă sub care se profilează pulpele lungi ale nopții, de carne și de vânt. Cele două femei vorbesc în continuare, șoptit, în limba lor. Don Stephano ridică sticla mai căutând în ea un strop, gâl, gâl, omușorul culisează încoace și încolo pe culoarul traheii. În urma conversației șoptite, una dintre femei începe din nou să râdă. Don Stephano pune sticla pe masă și își întoarce privirea spre femeia care râde. Se privește în râsul ei ca într-o oglindă de buzunar și se observă atent: o jumătate a feței îi este roșie, cealaltă verde țipător, pe linia nasului câțiva nasturi discreți îi încheie costumul de arlechin. Îi stă bine, culorile acestea și echipamentul îl fac oarecum comic. Este mai bine să râzi decât să plângi. Și, privindu-se în oglindă, izbucnește și el, pe neașteptate în râs, alături de femeie. O privește și râde. Surprinsă, femeia se oprește din râs și se uită la el serioasă. Don Stephano râde. Probabil că are ceva comic în el deoarece, privindu-l, femeia izbucnește iarăși în râs, de râsul lui. Râsul ei se adaugă la râsul lui și suma râsului lor zgâlțâie acum scaunele, paharele, contururile întunecate ale falezei, pescărușii. Cei doi se uită unul la altul și râd. Lumea dansează în ochii lor îngustați ca într-un cadru luat de pe spinarea unui cal în galop.

– I wonder if you can understand English! zice calmă cealaltă femeie privindu-l pe deasupra paharului ridicat în dreptul buzelor.

Însă Don Stephano mai râde încă, nu are timp să audă. În sfârșit, râsul i se fărâmițează, cade. Chelnerița e alături și îl privește pe Don Stephano cu gura făcută pungă. Femeia cu care a râs o vede și i se adresează distrată:

– You, dear, another two wiskies, please! Apoi adaugă brusc: And a beer for mister…iar degetul ei îl indică pe Don Stephano, for mister… What’s your name mister! Da, da, bine, am înțeles, se îndepărtează glasul chelneriței lipăind pe cimentul terasei, nici nu știi dragă ce mutre au tăcut pentru că le-am adus gheață în loc de sifon… Ce să-ți spun!…

Don Stephano dă din umeri în semn că nu a înțeles întrebarea dar răspunde foarte bine dispus:

– Găinușelor, pe mine mă cheamă… ăăă… era să zic Nepal, mă cheamă… Cum să le zic eu că mă cheamă? Am să le spun că mă cheamă Bebe. Asta de la chelneriță mi se trage.

– Bebe! Mă cheamă Bebe!

Femeia ezită o clipă.

– Bebe?! Why, it sounds very much like a French name, doesn’t it? Ochii ei sclipesc din cauze conjugate. Are you French? Or can you understand French?

 Don Stephano clatină din cap, clătinând o dată cu el universul în care i se întâmplau toate lucrurile acestea, și continuă adresându-se absolut nepeiorativ aceleiași specii:

– Găinușele mele, eu nu înțeleg decât românește. Românește, înțelegeți? Și de fapt, adăugă el după o scurtă pauză în care se gândi la dificultățile pe care le avea în conversațiile cu Dulcineea, nici pe aceasta nu o înțeleg întotdeauna foarte bine. Românește și amhari. Vorbiți amhari? Romanīyanya tinageralehi? Mda… Nu, merge… Dar pe voi cum vă cheamă, cântătoarelor?

Femeile se uită la el nedumerite.

– Aha, nu înțelegeți, nepal, nepal, auzi, nu înțeleg, femeile astea nu mă înțeleg când le întreb, altele sunt sunetele. Nepal e un cuvânt, le lămuri el în treacăt. S-o luăm cu mâinile.

Și Don Stephano se preocupă acum cu explicarea întrebării. Mimează. Se arată pe sine și zice: Bebe! Apoi o arată cu mâna pe una dintre femei și suspendă gestul deasupra liniștii, întrebător. O clipă toți trei privesc mâna lui Don Stephano, serioși, ca pe o armă. Mai ales el o privește, însă de dragul coerenței trece peste propria sa mirare.

– What d`you mean, mister?  întreabă femeia care râsese, intrigată, într-un mod ce păstrează în el o rezervă de imprevizibil.

Don Stephano răsuflă și repetă răbdător mișcarea. Se arată pe sine și spune: Bebe!, apoi o arată pe femeie punctând-o de câteva ori și lasă lucrurile suspendate.

– Oh, yes, I see, it’s about our names, izbucnește ea fericită că a înțeles. Yes, mister Bebe, I’m Agnes, și se arată pe sine. Agnes Wessington. Se întoarce pe jumătate și o arată pe cealaltă femeie: She’s Fleur, my best friend.

În vocea ei lui Don Stephano i se pare că a recunoscut un triolet straniu. Femeia Fleur dă imperceptibil din cap spre Don Stephano în timp ce el o privește atent.

– Ei, deci așa, se destinde el dintr-o dată. Își pune din nou mâna în acțiune și le arată pe rând cu degetul: Agnes, Fleur, Agnes, Fleur, Agnesfleur! Buun! Apoi enumeră: Agnes, Fleur, Bebe!

Râde.

Chelnerițe vine acră și așază cu grijă paharele pe masă. Berea lui Don Stephano pare plină de rouă și lucrul acesta îi face plăcere. O apucă cu mâna și, cu gentilețea imperfectă a unui om tulburat de alcool, o întinde puțin spre ele.

– Noroc, fetelor! zice el zâmbind cu un subînțeles de care nici el nu este pe moment foarte sigur.

– Cheers! zice Femeia Agnes veselă. Femeia Fleur nu spune nimic, dă din cap și îl privește drept în ochi.

Și în timp ce soarbe din sticlă, uitându-se adânc în ochii Femeii Fleur vede un tânăr în uniformă militară de vară descheiat la gât și cu centura bălăbănindu-i-se largă pe burtă. Apoi pune sticla pe masă și privește în depărtare. Soarele nu se mai vede deloc, incandescența lui rubinie de acum câteva minute s-a înecat definitiv la capătul îndepărtat al mării. În urma lui cerul a rămas afumat în fâșii late de umbră, destrămate peste mare, și doar o ultimă licărire a astrului, venită de dincolo de orizont, mai franjurează vag crepusculul. Femeile tac în clarobscur. Un soare local de neon s-a aprins în vârful unuia din stâlpii care susțin terasa. Razele lui cad acum pe spatele celor două femei și pe pieptul lui Don Stephano, diluat pe cămașa lui albă cu dungulițe, acum de un albăstrui sideral, de parcă el însuși ar purta o cămașă electrică. În fundal lucrurile fraternizează obosite, unul în celălalt. Un hocus-pocus al nopții. Maica Antoaneta plutește călare pe o cometă încetinită pe cerul nopții în halatul ei alb apretat care se destramă într-un vis și îl privește tristă. Lumea se înmoaie, substanța lucrurilor se înmoaie și se face ca gelatina, se topește la temperatura ambientului și amestecă tot ce are în ea într-o vâscozitate transparentă. Lucrul acesta nu-i scapă lui Don Stephano. El îl observă, îl produce, îl invită și se lasă invitat, respectuos dă din cap acceptând. Și acceptând se duce pe invitația interpătrunderii, alunecă spre lucruri ca pe o pârtie presărată cu copaci de aer, imateriali, nu sunt când îi atingi, copaci visați în mintea altcuiva, trecând prin el ca printr-un văzduh redus la scară, ca printr-un nepal. Da, da, ca printr-un nepal, iată harta! Aici e nepal. Nu se spune aici e Nepalul, se spune aici e nepal, fără articol, ca să rămână nepal alunecător ca o crupă de cal. Deci aici e nepal, amintire nejustificată, linie și cuvânt pe hartă, nepal, rege mic în așternuturi, cum stai tu în așternuturi, oh, cum stai tu în așternuturi. Plapuma e puțin dată într-o parte, se vede și pe hartă. Și perna asta mare se vede pe hartă. Cai mici, nepal, cu tine vorbesc, cai mici. Tu ai cai mici și ești departe, unde ești nepal și ce faci tu cu caii tăi mici și cu lăzile astea mari? Oare trebuie, nepal, să mă duc acasă? Auzi soldații nepal, îi auzi, unii se îmbracă, alții se dezbracă și femeile le auzi cum se îmbracă, cum se dezbracă? Bâh, face el, bâh, dând cu palmele prin aer într-o parte și-n alta de parcă s-ar apăra de muște, aruncă dracului bocancii de aici și rochiile, bâh, face Don Stephano apucându-se cu o mână de nas iar cu cealaltă apucând violent bocancii și rochiile și aruncându-le peste capetele consumatorilor, cu putere, în mare. Pe urmă, după ce îi aude plescăind în valuri, se așază ușurat pe scaun făcându-și aer cu mâna și le zâmbește satisfăcut celor două femei.

 Încordarea lor îl distrează. Don Stephano se hlizește la ele. Dintr-o dată, supralicitând, scoate limba și le-o arată. Femeia Agnes izbucnește în râs:

– Oh, mister Bebe, I’ d say it’ s one hell of a show you’ re putting up this night! And you’re one hell of a performer! Apoi se întoarce spre Femeia Fleur și spune cu o voce în care lui Don Stephano i se pare că recunoaște din nou același triolet straniu:

– He’s nuts alright, but just take a closer look at him!

Femeia Fleur nu răspunde. Dă imperceptibil din cap și soarbe gânditoare din pahar. Cuprins de un elan de moment, Don Stephano se întoarce spre ea:

– Privighetoarea mea, ce cuvânt lung și plin de piedici, își spune el în timp ce îl articulează, de ce ești așa de tăcută și nu vrei să cânți și tu ceva? Hai, ieși de acolo din baltă și aruncă nucleul. Hai să cântăm împreună, să cântăm, să patinăm…și mâinile lui Don Stephano descriu acum piruete și volute largi pe fața de masă, plutesc, se duc, se întorc, înțelegeți? Să patinăm vss, vss, nici prea repede, nici prea încet, nici prea drept, dar nici prea strâmb! Să nu ne plictisim! Ba chiar să trecem pe la Societate să-l luăm și pe Sir Montgomery și împreună să patinăm prin…

Femeia Fleur tresare vizibil. Don Stephano se oprește din patinaj cu mâna rămasă alungită în mijlocul unei spirale.

– You, wait! Did you say Montgomery? întreabă ea ieșind din muțenia de până atunci.

– Ce?!

– Did you say Montgomery? repetă ea întrebarea cu o voce șoptită dar fermă, care pe Don Stephano îl face să simtă un ușor tremur în gât. I thought you said something like Montgomery, adăugă ea după o clipă, coborând și mai mult vocea.

 – Ce s-a întâmplat, găinușelor? întreabă Don

Stephano, descumpănit la rândul lui. Ce-am zis? Am zis să patinăm, asta am zis. Și să-l luăm și pe domnul Montgomery cu noi. Dacă nu vreți, nu-l luăm și gata. Dacă nu vă convine domnul Montgomery îl lăsăm acasă și patinăm numai noi…mare scofală!…

– You, guy, how come you know my name? șuieră parcă în urechea lui Femeia Fleur.

Ceva din adâncul lui Don Stephano începe să vibreze. Nepal, ce se întâmplă? Se uită uimit la femeia Fleur și pe fața ei care așteaptă încordată își vede reflectată propria lui uimire. Între ei, fumul țigării. La rândul, ei Femeia Agnes așteptă curioasă, neliniștită.

– Pe onoarea mea, începe el nesigur, habar nu am cum vă cheamă, domnișoară Fleur. Am spus, da, am spus Montgomery, însă mă refeream la Sir Thomas George Montgomery.

 Femeile tresar din nou. Îl privesc cu ceva care seamănă a o stupoare reținută educat.

Femeia Agnes se uită la femeia Fleur și exclamă încet:

– That’s what I call weird! Apoi se întoarce către Don Stephano: But, mister Bebe, you said something like Sir

Thomas George Montgomery. This is Fleur’s father’s name.

How on earth do you know it? întreabă ea în culmea uimirii.  

– Ce anume? întreabă Don Stephano la fel de uimit, nevenindu-i să-și creadă urechilor. Așa îl cheamă pe tatăl lui Fleur, găinușa asta aici de față?

– How come you know Fleur’s father’s name? Sir Thomas George Montgomery is her father. How în God’s name could you possibly know him?

Don Stephano își aduce palma aproape, își sprijină bărbia în ea și rămâne prostit. Se uită la una, se uită la cealaltă, se uită la paharele goale, se uită din nou la femei și uitându-se la ele în uimirea lor își vede reflectată propria lui uimire. Cu degetele mâinii stângi pipăie coperta revistei. Apoi zâmbește obosit și zice cu voce scăzută:

– Mda, eu unul cred că m-am cam, cum îi spune? m-am cam afumat. Face un semn de învârteală la cap. Cred că am să mă duc în curând acasă. Mda, cred că e cea mai bună soluție, îhî! Parameciul pleacă, da, să mă culc, să mă bag în pat să mă culc. Parameciul, fetelor, se mai numește și pantofiorul de apă dulce, dacă asta are vreo importanță…

– What on earth are you saying there, man? I’m talking about Fleur’s father’s name, zice ea aplecată peste masă și fără să-l slăbească din ochi. Cum stă aplecată așa, Don Stephano îi vede prin decolteul bluzei, rotunjiți de umbră, sânii proaspeți. Ezită să vorbească, își duce un deget la tâmplă, își lasă gânditor capul într-o parte și zice gândindu-se la mai multe lucruri dintr-o dată:

– Nu știu, zău, nu e în firea mea să vorbesc urât, nu știu, cred că de la chelneriță mi se trage, sunt influențabil, asta e, vorbesc cam urât. Totul mă influențează. Dar absolut totul mă influențează. Pe voi nu vă influențează? Nu, nu vă faceți griji, nu e vorba despre altceva, e vorba doar despre domnul Thomas George Montgomery, șeful Societății Regale de Geografie, departamentul India, despre care tocmai am citit în revistă. Și, apoi, doamnelor, continuă el arătând cu mâna spre Femeia Agnes, numele ei este identic cu cel al doamnei Agness Wessington, eroina unei povestiri a cărei acțiune se petrece în India, undeva la Simla. De aceea…

Urmă un moment de perplexitate. Don Stephano notă aproape cu spaimă uluirea întipărită pe fața celor două femei.

– Oh my God! I can’t believe it! This cannot be true! șoptește Femeia Agnes.

Femeia Fleur dă imperceptibil din cap.

– You’ve heard him, too, haven’t you? reia Femeia Agnes ușor agitată. I’m not sure I’ve made out all of what he’s said but this guy DID say my name. Can you believe that? And he also said something about India. Simla, Lasimla or something like that. How on earth does he know about Simla? It’s so damn bizarre! As if he knew us from before, you see. Creepy!

 – The guy’s nuts, all right, răspunde cu voce scăzută Femeia Fleur. He is spooky, alright. I like him.

Brusc, Don Stephano se ridică în picioare. Nepal, nu e bine, acum ești altfel. Maica Antoaneta, Dumnezeu și mișcarea browniană, au avut dreptate, te-ai putea materializa… Nu e bine, nepal, trebuie să mă duc acasă, să mă șterg, să-mi șterg ziua. Patru beri uneori nu e mult dar alteori este, acum ești altfel, altfel, ești altfel…

Văzându-l că se ridică, femeile tresar aproape speriate:

– Why, mister Bebe, what’re you doing? You are not leaving, are you?

 Din picioare, Don Stephano se uită la ele. Ochii lui răsfrâng frânturi din lumina neoanelor. Pare trist. Sau numai obosit.

– Mă duc acasă! Desenează cu mâinile prin aer un acoperiș și face semnul călătorului. Mă duc acasă, zice și face iarăși un semn cu mâna.

Femeile sunt prinse de jocul acesta. O undă de reproș se citește în vocea Femeii Agnes:

– Comm’on, mister Bebe, comm’on please, sit down! zice ea făcându-i semn să se așeze. Mister Bebe, you’re saying very unusual things which accidentally fit to our knowledge în a very, very peculiar way, you see. My second name is Wessington, you know… And then you said something about India and probably something about Simla. Well, we were born în India and Fleur was born exactly în Simla… Făcu o pauză așteptând. So, you see, you’re speaking about such places and it’s strange…

– And besides, mister Bebe, adaugă Femeia Fleur zâmbind pentru prima oară, this is a wonderful night! Why go when you can stay?

Don Stephano a tresărit din nou. Nepal, nepal, de jur împrejur unul altuia ne dăm roată. Ce aiureală, femeia aceasta e născută în orașul eroinei din Ricșa fantomatică la numai câteva mile de tine și un centimetru de hartă, ochii ei s-or fi plimbat de pe vreo înălțime peste văile și crestele tale ascuțite, picioarele ei or fi ezitat la granița ta, sub talpa ei a tremurat nehotărâtă harta colonială. La naiba, femeia asta nu e fiica lui Sir Thomas George Montgomery, deși pufoasă și dreaptă cum e pare că s-a dat jos direct din favoriții lui țepeni și țepoși de care tu, rege mic în așternuturi, erai la o aruncătură de băț ghemuit asiatic cu genunchii la piept scufundat între perne mari din pufuri necunoscute. Ți-era cald în țara ta de înălțimi și de friguri, rege mic în așternuturi, rege mic în așternuturi, nepal. Îți era cald, nepal? Nu poate fi fiica lui, e numai o coincidență de nume, bătrânul fosilizat face și el de mult parte din geografie, ce aiureală…

– Da, cred că cel mai bine este totuși să mă duc acasă. Acasă, știți, paradisul post-divin, chestii, știți și voi, nu? Ai em sori dar eu mă duc acasă!

– Now comm’on mister Bebe, can you understand English or not? întreabă stârnită Femeia Agnes, punând în voce o undă de reproș.

Don Stephano, pe jumătate absent și cu ochii în depărtare, răspunde scurt:

– Hollywood!

Apoi face din nou semnul acoperișului și semnul călătorului. Da, mă duc, zice el încercând să se convingă pe sine și se întoarce spre alee. E destul de nehotărât, însă, pentru a mai ezita o clipă în care să vadă pe masă, lângă pahare, revista.

– Ah, era s-o uit, zice și se întoarce neliniștit spre ea. Nepal, era să te uit, ți-ar fi fost egal. Era să uit revista cu nepal, le zice el femeilor. Se aplecă spre masă să o ia, sprijinind-se cu mâna dreaptă de speteaza scaunului pe care șezuse, căutând concomitent în memorie argumente și motive pentru o hotărâre de care să nu-i pară rău mai târziu. Dacă rămâne, nepal poate să apară în carne și oase, dacă pleacă, se va mai fi scurs o zi lipsită de alt înțeles decât acela al neliniștii și durerii adăugate la durere. Poate că Dulcineea deja…

Neoanele dau întunericului nopții un luciu electric, de parcă însuși întunericul ar străluci. Da, va pleca! În golul imens orice formă desprinsă din istoria simultană este periculoasă, posibilă…

Și probabil că Don Stephano și-ar fi luat revista și ar fi plecat spre gară dacă în clipa aceea nu ar fi simțit cum mâna Femeii Fleur i-o prinde pe a lui de încheietură într-o strânsoare puternică. Mișcarea fusese atât de bruscă încât emoția i se ridică pe braț înspre umăr ca o eczemă. Don Stephano a pus mâna pe revistă însă rămâne nemișcat. Întoarce încet ochii spre Femeia Fleur; se uită în ochii ei și amândoi se privesc o vreme cu intensitate. Atunci Don Stephano se vede în ochii ei ca într-o oglindă de buzunar ușor concavă și se vede dintr-o dată într-un film documentar despre Africa: împreună cu camarazii lui de vânătoare au ieșit în ziua aceasta festivă pe malul râului să oficieze. Ridicate spre cer într-o erecție rituală, penisurile tuturor poartă țăcălii din aceleași culori ca și panglicile răsfirate de adiere atârnate în vârful lăncilor lor. Sunt împreună vreo patruzeci de bărbați, toți înalți, toți goi, o rasă africană elastică și plină de vână. Ce păcat că filmul nu are sonor! Ce fac oare bărbații aceștia pe malul fluviului învolburat și furtunos ca un bivol lichid, cu țăcălie la bărbăție, panglici despletite, implorând, cântând ceva ritualic spre dumnezeii lor ascunși în vârfuri de palmieri grași de sevă?

– Sit down, please, mister Bebe! spune Femeia Fleur cu o voce scăzută și fermă care i se strecoară lui Don Stephano ca un șarpe în sân. I’m sure we shall have good fun together this night!

O clipă, o eternitate instantanee, Don Stephano arde scurtcircuitat de tot ceea ce gândise el în viața lui de până atunci adunat laolaltă într-o singură clipă. Un fum albăstrui și iute iese din carnea lui, ca la electrocutare, vizibil în lumina neonului,. Se lasă moale în scaun și lasă revista să-i cadă iarăși pe masă. Nepal, magnet de aer al păsărilor migratoare primăvara spre bălțile deltei, spre peștii grași ai ghiolurilor și canalelor ascunse de păpurișuri groase, nepal, nu mai rămâi la locul tău, te-ai ridicat.

Cele două se privesc cu un anumit subînțeles, mulțumite, ca și cum ar fi obținut o victorie. Inima lui Don Stephano bate acum repede, cuprinsă pe de-a-ntregul de o emoție fără obiect.

– Nepal vine încoace, spune el femeilor. O vede pe chelneriță și ridică două degete ca un elev: fiți amabilă domnișoară, o bere și două uischiuri cu sifon. Se întoarce din nou spre femei și repetă de parcă ar fi uitat că deja le spusese: Da, doamnelor, ce chestie, nepal vine încoace. A fost un cuvânt și acum vine încoace.

Ele îl privesc cu atenție încercând să înțeleagă ce spune. Don Stephano izbucnește într-un râs molcom:

– Da, continuă el, vine încoace, fetelor, îl văd, uite acolo, uite-i calul, uitați-vă și voi, și arătă cu mâna peste mare, vine încoace, vedeți, iar eu sunt pe coama lui cu hățurile în mână, ca un căruțaș.

Femeia Agnes întoarce capul și privește în direcția indicată de mâna lui Don Stephano, însă nu poate vedea nimic și de aceea pare puțin descumpănită ceea ce pe Don Stephano îl distrează:

– Nu, nu se vede, zice el, adică nu se vede cu ochiul liber, dar vă spun eu, ascultați-mă pe mine, sau, mai bine zis, ascultați-mă, Nepal vine încoace. Ia uitați, îl aduce femeia aceasta pe tavă, zice el arătând-o pe chelneriță ajunsă acum lângă masă cu paharele și cu sticla de bere pe o tavă argintie. Ma ā’udai chu, domnișoară. Așa zice. Vine chiar acum. Nepal vine chiar acum.

– Ce spuneți, domnule? întreabă chelneriță într-o doară. Potolită din cauze necunoscute, aranjează cu o eleganță nereușită paharele pe masă.

– De-aia și vine încoace!

– Cine, domnule? întreabă ea, pe jumătate nedumerită, pe jumătate grăbită.

– Nepal, domnișoară. Nu v-am spus?

 Chelnerița se uită la el într-o dungă, dă din umeri, zice: pâh! și pleacă răsucind în mână tava argintie ca pe un evantai chinezesc. Vag indispus de purtarea insolentă a chelneriței, Don Stephano apucă sticla și o răstoarnă cu sete pe gât.

Dintr-o dată un zgomot sălbatic inundă aerul nopții. – Grupul Rococo, bună seara, doamnelor și domnilor, vă invită la dans!

Don Stephano se întoarce speriat în direcția din care vine zgomotul. Pe o estradă, un grup de tineri pletoși în lumini orbitoare, pciuuu, pciuuu, plesnesc din corzile electrice ale unor chitare pe care le mânuiesc ca pe niște arme. Posedat, toboșarul bate în tobe de parcă vrea să le spargă și să intre în ele. Câțiva din consumatorii de la mese aplaudă.

– Eu mă… dar se oprește.

Cele două femei sunt și ele în picioare iar alături de ele chelnerița face în bonier socoteli cu un pix ieftin. Când s-au ridicat în picioare? Zgomotul atacă și văzul. Într-un moment de relativă liniște o aude pe Femeia Fleur spunând:

– Yes, mister Bebe, you are right, we go! And we shall go together!

Don Stephano face niște gesturi fără sens prin aer. Chelnerița ia un număr de bancnote din mâna Femeii Fleur și le pune grijulie între altele. Don Stephano dă să ducă mâna la buzunar pentru a-și plăti partea lui de consumație, dar Femeia Fleur, cu aceeași mișcare fermă și neașteptată îi prinde iarăși încheietura:

– It’s no need, mister Bebe. Se uită la el și îi zâmbește într-un fel pe care, pe moment Don Stephano nu-l poate localiza cultural. No need! We’d like you to consider being our guest tonight. We’d really love you to. Apoi îi dă drumul și își închide poșeta. Come, let’s go, mister Bebe!

Și pornesc toți trei.

Cele două femei, elastice ca două gimnaste, în urma lor Don Stephano, mai puțin atent și nesigur. Trec pe lângă ringul pe care acum câteva perechi au început niște convulsii. Ies de pe terasă, și, cu cele două femei în frunte iar în urma lor cu Don Stephano ca un foxterier zbârlit, se îndepărtează.

***

Scrie un comentariu