Toată lumea știa de multă vreme, că, încet, încet, conacul se apleca. În afara lui și a lui Don Chiriacos, omul istoric, ceilalți locatari îl părăsiseră unul câte unul. Un oarecare Bacious de Tracta plecase chiar la timp din aripa dreaptă a conacului pentru că la numai câteva ore după plecarea lui, podeaua din partea aceea se prăbușise într-o groapă, afundându-se în pământ câțiva metri. Acum, iată, nici ușa lui nu se mai închidea. Își zise că cel mai bine era să mănânce ceva. Intră în bucătărie. Și, din nou, bucătăria nu exista. Nu exista nimic pentru că în bucătărie nu se afla nici măcar bucătăria. Numai vis, numai vis! Unde e bucătăria? O clipă, în bucătărie există pânza roșie pusă în fereastră. Apoi dispăru și ea și, în timp ce Don Stephano scotea pâinea de sub două bare de aluminiu găsite de curând în spatele pavilionului II, în bucătărie exista dintr-o dată o doamnă, ori poate o domnișoară. Era o domnișoară blondă din Suedia, extrem de frumoasă, cu pielea albă ca zăpada nordului, cu ochi albaștri, îmbrăcată într-o rochie neagră de sub care, perfecți, se vedeau genunchii ca două fructe vii, rotunde. Vorbea englezește cu un domn care stătea la aceeași masă cu el. Vorbeau pe lângă el. Își întinse niște unt pe o felie de pâine. Domnișoara vorbea cu domnul de lângă el și în bucătărie dacă exista ceva era domnișoara aceasta care, cu tinerețea și frumusețea ei înlocuia în clipa aceea lumea. Semăna foarte bine cu Infanta Doanella la o vârstă la care el nu apucase niciodată să o vadă. Scăpă cuțitul din mână dar nici măcar zgomotul lui pe ciment nu exista. O, frumoaso, du-te pe mare! O, frumoaso, du-te pe mare, du-te pe mare, nu am cum să te ating, nu am cum să te ating!
Apoi, fără să-și mai scoată pantalonii, se culcă pe dormeza din camera cu dulap și, din narcoza după amiezii, se trezi exact în aceeași clipă în care adormise doar că acum se făcuse seară. Se ridică în șezut pe dunga patului. În cameră era frig iar mintea lui era încă vâscoasă cu visul din somn.
Dacă nici astăzi nu reușea să îi scrie Dulcineei, totul se sfârșea. Și mai departe?! Mai departe ce va fi? Vise din acestea în interiorul cărora spaima era înmiit mai mare decât în realitatea trăită cu ochii deschiși? Moartea? Inconștiența? Desfrâul? Cordova?
„Tu când ai, măi băiatule, de gând să te însori, să te vedem și noi odată la casa ta, aranjat. Să vin și eu la tine să găsesc o gâgâlice de om acolo, să știu că-i al tău? Tu nu vezi că, gata, ce-a fost a fost, acum e timpul să te așezi și tu în rând cu lumea, să-ți faci o familie… Da, mamă, o să mă însor, o să mă însor… Că noi, mâine-poimâine intrăm în mormânt, of, doamne, doamne, și cine știe ce s-o alege de tine așa singur cum stai tu pe acolo, nemâncat, nespălat. Te îmbolnăvești odată și… ” Își plimbă privirea peste Stelaj. Un punct fix în lumea rotitoare, conținând în el o lume rotitoare. Da, mamă, am să mă însor dar cum să fac să pot face lucrul acesta? Dacă și căsătoria devine o lume rotitoare, am să amețesc, mamă, foarte repede, și din două amețeli n-am să-mi pot reveni niciodată. Nu vezi, mamă, că la toți Maeștrii opera se termină cu scena cununiei? Ce știm noi în rest? Ce ni se mai spune? Trecerea de la divinitate la specie, mamă, nu a interesat nici un Maestru și, de aceea nu știu cum s-o fac și mi-e teamă. Dacă greșesc?
Se ridică de pe saltele încercând să își amintească unde își lăsase ceasul. Începu să îl caute. În timp ce îl căuta, o bucată mare de tencuială și var se desprinse din tavan și îi căzu pe umărul drept. Pe Dulcineea ar trebui de fapt s-o lase naibii în pace și să termine odată cu ea, definitiv. Să-și găsească pe altcineva, nouă și un sfert, cu care să ducă împreună o viață omenească. O viață de familie normală. De fapt, nouă și șaptesprezece minute. Să se mute din conacul acesta în ruine, care se înclina mereu și stătea să cadă peste el, într-o casă omenească și să înceapă, relaxat și metodic, să satisfacă specia în ce avea ea mai imperativ. O viață în care să dai bună ziua la vecini iar ei, după ce îți răspund, să șușotească în urma ta. Dacă lași la o parte golul acela amplu și nedefinit, viața e suportabilă.
Paștele mă-si!
În paștele mă-si de treabă!
Cum trebuia, de fapt, să trăiască?
Și, apoi, în ultima vreme, Dulcineea mergea atât de des la Alicante încât lucrul acesta părea deja suspect…
Începu să fluiere a pagubă și își încheie solilocviul înjurând în gând de câteva ori cu formule consacrate, de care se declară, însă, imediat nemulțumit. Reveni asupra înjurăturilor. Le examină atât semantic cât și formal și își zise că la urma urmei nu era nici el altceva decât un om ca oricare altul, un cetățean mediocru și anonim, nereușit în ale nobleței spiritului. Mai bine s-ar apuca să refacă experiența aceea cu depunerea de cupru pe o monedă de aluminiu mai ales că, trecând acum câteva zile pe la Ferometal, găsise sulfat de cupru și cumpărase o pungă plină. Era o idee. Dar bateriile pe care le folosea la montajele lui erau acum uzate iar redresor nu avea. O să facă un redresor, nu era foarte greu. Intră în camera cu dulap și se așeză la masa cu piese. Luă în mână pistolul electric de lipit. Era greu. Mult mai greu decât alte dăți. Nu mâncase toată ziua decât două felii de pâine cu unt. Unt să fi fost acela? Și nici diodele redresoare, în tot mormanul de piese pe care îl răscoli de câteva ori, nu le găsea. Era, desigur, târziu. Mâine, când se va duce la slujbă, va fi frânt de oboseală. Rămase cu pistolul în mână și, din întâmplare, ochii îi căzură pe ciocul lui înnegrit. Apăsă pe trăgaci și în câteva secunde ciocul se înfierbântă, se înroși și ceva pe el începu să sfârâie. Îl privi în continuare, absent. Începuse să miroasă. Fumul și mirosul de ars îl făcură să simtă din nou durerea în burtă. Împăienjeni ochii și, câteva minute, rămase așa, gânditor, nemișcat. Prin ochii împăienjeniți lucrurile, franjurate, irizate în lumina mică, difuzau unele în altele; fumul care ieșea din ciocul fierbinte al pistolului părea că iese direct din obiecte.
Brusc, aruncă pistolul pe masă. Se ridică. Intră în camera Marelui Stelaj, stinse lumina și, fără să se mai dezbrace, se băgă sub păturile de pe saltele. Le trase peste el de tot, peste cap. O vreme rămase cu ochii deschiși. În întunericul deplin de sub pături, oftă prelung, apoi, dintr-o dată zise cu voce tare:
– Să-i fut mama ei de viață! Însă în liniștea nopții și în necuprinsul universului înstelat, departe de Steaua Polară și departe de părinții lui, departe de poveștile și de prietenii lui din copilărie, departe de Tot și departe de Toate, cuvintele lui nu mai plecară nicăieri ci rămaseră acolo, împreună cu Don Stephano în întunericul de sub pătură, irespirabile, ca un gaz otrăvit.