Astăzi trebuie să pornesc mașina și să ies cu ea din nisip și să ajung la Mavua, ca să îmi cumpăr provizii. Dacă nu ieșeam din nisip, rămâneam fără mâncare și apă și muream ca un prost.
M-am scuturat de nisip, mi-am pus pălăria de paie pe cap și m-am suit în mașină cu un soi de respect și recunoștință pentru ea. Am sucit cheia. Motorul a pornit. Am ambalat puțin, cât să își bea benzina de care avea nevoie, și am așteptat. Trebuia să nu mai patinez pentru că, altfel, roțile se îngropau de tot în nisip și rămâneam acolo. Două schelete.
Am băgat în viteză și mașina a dat să se miște.
A icnit o dată, a mai icnit o dată și s-a oprit. Am sucit iar cheia în contact, am pornit motorul din nou, am băgat în viteză și am tras o înjurătură. Am accelerat. Mașina s-a lăsat pe spate și s-a ridicat cu botul, surprinsă ea însăși de puterea cu care putea să se miște.
Și a luat-o din loc.
Am coborât de pe dună și am ajuns la drumul de nisip bătătorit. Și pentru că toate geamurile mașinii erau acum sparte, aveam curent de aer cât pofteam. Și pentru că aveam cu mine femeia asta tânără, eram un om fericit. Am claxonat de vreo două ori doar așa, degeaba prin pustiu, ca să se audă că existam și eram pe acolo.
Eram un obsedat sexual.
Mă gândeam la fotografia în care Irene era trântită pe cearceaful de la piscină și o doream. Poza făcută în fața oglinzii în care stătea în genunchi pe parchet, fără chiloți, cu picioarele desfăcute și cu o mână lăsată pe vulvă, exact cât să o acopere, mă înnebunea.
– Mi-a fost dor de tine, i-am zis.
– Când ți-a fost dor de mine, mă întreba ea.
– Chiar și acum îmi e.
– Eu sunt acolo, răspundea ea. Sunt cu tine. Chiar acum te mângâi pe piept.
– Mă exciți, să știi…Hai, dă-mi botul ăla al tău frumos de ucraineancă.
Și așteptam cu inima bătându-mi tare să văd dacă ea îmi întinde boticul să i-l pup.
– Uite, îmi întind boticul meu de ucraineancă să mi-l pupi.
Iar eu i-l pupam de o mie de ori în mintea mea.
– Ce dulce e, ziceam. Și chiar așa mi se părea.
– Chiar acum am descoperit de ce mă alinta taică-meu Marinka. Spune că sunt leit bunica lui din Pokuția. Așa o chema. Marinka.
– Care va să zică vii frumoasă din străfundurile neamului. Înseamnă ca ai avut o străbunică grozavă!
– Da. Se spunea despre ea ca îi plăcea să fie cochetă. Dar am și veste mai puțin bună.
– Spune!
– Cred ca era cam destrăbălată. Acum o sută de ani ea se ducea la biserică în pantaloni. În bluze cu mâneci scurte și cu decolteu mare.
Am zâmbit ca prostul amintindu-mi fragmentul acesta din convorbirea de azi noapte și conducând neatent pe drumul acela plin de hurducăieli. Despre ce destrăbălare putea să fie vorba acum o sută de ani într-un sat de munte, printre toți bărbații ăia aspri de acolo? Apoi adaugă:
– Sper să nu o fi moștenit și eu!
Iar eu am mai claxonat încă o dată acolo printre ierburi și șoareci de câmp, prelung, doar așa, ca să mă aflu în treabă. Speriam ciorile și afirmam, adică, că exist!
Și pe urmă ea a mai adăugat o dată același lucru. Sau poate doar că mesajul acela, dintr-o eroare tehnică, s-a transmis de două ori.
– Sper să nu o fi moștenit și eu!