– Ce faci, drăguțul meu frumos?
E Partenia. A intrat și ea online și primul lucru pe care îl face este să îmi scrie. Îi place să se alinte și să își imagineze că suntem un băiețel și o fetiță care se țin de mână prin parc. Eu în pantalonași scurți și cămășuță, ea într-o fustiță neagră, plisată, amândoi cu șosetuțe albe trase până sub genunchi.
Copilăria ei a fost scurtă, consumată înainte de a se fi trecut calendaristic cu adevărat, și de aceea încearcă acum, la patruzeci și cinci de ani, să și-o prelungească cum știe și cum poate. De la zece ani a încetat să mai fie copil și a devenit mamă pentru fratele mai mic și îngrijitoare în tălpile goale pentru animalele din gospodărie. Rămasă cu trei copii și cu o slujbă obscură într-o haltă CFR, mama era bolnavă de muncă și de griji, de singurătate și de dezgustul de a trăi. Seara, când se lungea în pat sfârșită, abia de mai găsea câte un minut sau două să o strângă la piept cu ce mai rămăsese din dragostea ei de mamă pe care spaima de a trăi i-o furase. Și, într-un fel, cancerul de care a murit câțiva ani mai târziu a fost o scăpare.
– Sunt bine, Partia.
Partenia știe că am plecat de acasă și se îngrijorează de soarta mea. Vrea să știe că sunt mereu bine și fericit, oriunde aș fi. E agilă și intuitivă, ca un animal sălbatic, cu un miros cu totul ieșit din comun. Mă miroase imediat. E de ajuns să îi spun un singur cuvânt pentru ca ea să presupună dacă sunt bine sau nu, dacă sunt trist sau bucuros, dacă mă simt singur sau dacă îmi lipsește ceva.
Nu i-am spus nimic despre cum m-am răsturnat cu mașina pe șosea pentru că ar fi înnebunit de grijă și de frământare și ar fi suferit îngrozitor. Doamne, nu știu, zău, de ce femeia aceasta, de la atâta depărtare, dintr-o insulă minusculă dintr-un ocean imens, căreia nu i-am oferit nimic, se îngrijorează atât de mult de mine și de ce mă ajută.
– Ai tot ce îți trebuie pe acolo, drăguțule?
O vreme am crezut că Partenia a întârziat într-o copilărie nevinovată din care nu a mai reușit să evolueze și să iasă spre maturitate. Că a rămas acolo definitiv, preferând handicapul de a fi întârziat iremediabil cu dezvoltarea mentală, unei vieți de adult fără bucurii. Dar mi-am dat repede seama că nu era așa. Nici pe departe. Partenia avea o minte adultă care funcționa perfect. O luciditate ascuțită, ca de oțel, pe care nu o lăsa însă niciodată să iasă până la suprafață pentru că luciditate o deranja pe ea însăși. Îi putea contamina și vesteji fanteziile și de aceea o refuza și o ascundea.
Pentru a-și putea trăi fanteziile, își refuza luciditatea.
– Nu e prea cald pe acolo la tine, iubitul meu?