Trebuia să fac ceva!
Am luat-o în lungul plajei și am mers la întâmplare până când, uitându-mă înapoi, mi-am văzut cortul rămas doar un punct colorat în depărtare. În față, plaja se îngusta și din ea se ridica faleza pe care eu, de la mine din cort, o vedeam în depărtare amestecată cu cerul. De aproape însă, calcarul roșietic se vedea rupt în fibre lungi verticale, căzute una peste alta și împietrite. Am urcat până sus călcând prin buruieni arse și pline de ghimpi.
Mi s-a părut că aud ceva în aer și m-am oprit.
Un fel de sâsâit, ca de șarpe.
M-am dus pe buza abruptă a falezei și de acolo m-am uitam în jos.
Nu se vedea nimic. Doar valurile mici care băteau în buza falezei. Aerul însuși scotea un sunet ca acela pe care îl auzi într-o cochilie goală de melc când o pui la ureche. Cerul, de la un capăt la altul dat în pensule late de albastru. Cerul… Cerul nu are capete, nu are decât o vibrație și vibra, gata să cadă peste mare. Și poate că atunci chiar s-ar fi rupt și ar fi căzut pe pământ dacă, din spatele meu nu ar fi apărut, ca să îl susțină pe spinarea lui, un pescăruș. A apărut un pescăruș care, sus în înalt, învârtindu-se lent în cercuri largi, sprijinea cu spatele lui cerul. Mi-am pus mâna streașină la ochi ca să mă pot uita ai bine la el și, în timp ce îl priveam cu atenție, mă întrebam dacă Irene știa ce este un pescăruș.
Apoi m-am așezat pe buza falezei, cu mâna făcută streașină la ochi și cu picioarele atârnând în gol.
Pescărușul mi s-a părut dintr-o dată foarte important. Era un pescăruș ca oricare altul, nici mai mare nici mai mic și plutea, pe curentul care se ridica, la fel ca oricare alt pescăruș, dar nu știu de ce, în momentul acela, mie mi s-a părut foarte important să îl examinez și să aflu cât mai multe lucruri despre el. Să îl învăț, ca și cum Irene urma să mă examineze și să mă întrebe ce știam despre eu despre pescăruși. Trebuia să știu să îi dau răspunsuri corecte. Așa că am rămas cu ochii la el până când am învățat că el e făcut ca să zboare și forma trupului său știe asta. Ciocul lui ascuțit, gâtul zvelt, corpul alungit, aripile largi și curbate pe extrados exact atât cât portanta să fie cea optimă, cât plutirea să se nască din ele firesc, cât să conțină în ele zborul cum floarea conține în ea frumusețea, fără nici o condiție și fără nici un motiv, toate știu. Forma trupului său știe zborul pe dinafară și îl vorbește chiar săvârșindu-l. Doar el, pescărușul, nu știe că zboară.
Mă gândeam ce bine ar fi fost dacă Irene ar fi fost acolo cu mine pe buza falezei și ne-am fi uitat amândoi în sus.
Și cu cât priveam mai atent, cu atât pescărușul venea mai aproape de mine si eu mă duceam mai aproape de pescăruș. Am ajuns atât de aproape de el încât am ajuns să ne privim ochi în ochi și i-am văzut vederea. Dacă Irene urma să mă întrebe ceva despre privirea pescărușului trebuia să știu să îi spun că vederea pescărușului e cel mai mic început de fisură; un pronume al unui ou dogmatic. O radiație concentrică. Concentric, concentric, concentric până ce bunul augur face din oul partenogenetic lumea. Acolo sus, în ochiul lui. O deschizătură rotundă și lucioasă, pâlnie prin care se toarnă în pescăruș mări, continente, faleze, vegetații, câmpuri, verdețuri, clădiri, pești, eu, Irene, oameni. Am văzut de aproape vederea pescărușului și m-am simțit și eu, pescăruș în pescăruș. Iar melodia aceea din aer, hipnotică, ca un bâzâit continuu de parcă toate lucrurile din jur prinseseră aripi micuțe de libelulă, multe aripi transparente traversate în lung și în lat de nervuri subțiri prin care circula dorința lor de zbor, cred că eram tot eu. Eu, căutând-o pe Irene într-un tablou în care marea trecea peste chipul ei ca peste prova cu ochi a unei corăbii. Ecoul unui alt ecou, purtat prin mintea mea în ciocuri de pescăruși și vrăbii.
Apoi, pescărușul a alunecat încet alături de soare și astfel ai fi putut crede că nu el era cel care își schimbă locul ci că soarele se mișcă în jurul lui, lent în volute largi ca într-un dans nupțial la cine știe ce stranie specie de păsări. Pescărușul a alunecat din nou în soare, trebuie să clipesc. Soarele a alunecat din nou peste pescăruș și de aceea acum de jur-împrejurul trupului său, care conține împrăștiat peste tot în el zborul, este o irizație aurie care îi franjurează conturul îmbrăcându-l într-o aură luminoasă, un supra contur aproximativ menit să îi mascheze forma lui exactă de pasăre pământeană și o clipă să mă facă să cred că pescărușul acesta care plutește de atâtea minute fără să bată o singură dată din aripi este, într-un fel de neînțeles, chiar viața mea. Numai pentru o clipă însă pentru că soarele a alunecat din nou sub pescăruș, sau pescărușul s-a ridicat deasupra astrului. Numai pentru o clipă pentru că pescărușul este pe cer iar eu sunt pe buza falezei.
Iar între noi, peste tot, este Irene.
***