Ziua a cincea, târziu
De emoție, Irene putea să se achimbe la față atât de tare încât puteai să treci pe lângă ea fără săo recunoști. Devenise visătoare și luminoasă și îi luceau ochii de parcă fumase ceva. Am luat tramvaiul și am stat tăcuți unul lângă altul până la Pisica Galbenă, amândoi cu Maica Ieronima în gând.
Fiecare cu Ieronima lui.
După ce am intrat în apartament, Irene a aruncat hainele la întâmplare pe patul din dormitor și a intrat direct în baie. Am rămas în living, descumpănit, cu Ieronima mea, cea fumătoare și pofticioasă, în minte. Nu știam ce să fac. Eram obosit, mahmur și stupefiat. Ne promiseserăm să spuneam doar adevărul, indiferent despre ce era vorba și eu așa făcusem până acum. Ar fi trebuit să îi spun cine era Maica Ieronima. Cine fusese. Dar pentru Irene, Maica Ieronima era Dumnezeu însăși. Era divinitatea la îndemână de care se putea folosi ca să îi absolve păcatele. Putea să șteargă tot ce fusese nereușit în viața ei și să o reconstruiască cu o identitate etică nouă doar prin sfințenia și harul pe care le avea. În viață nu are nicio importanță dacă ceea ce crezi este adevărat sau nu, important este să te ajute. Iar pe Irene, sfințenia Maicii Ieronima o ajuta enorm.
Dacă îi scoți din biserică sau din imaginarul lor sacru și îi pui să se ocupe de legumele și carnea din frigider, de aspiratorul de praf sau de mașina de spălat, sau îi trimiți să stea la coadă ca să plătească facturi la gaze și la curent, sfinții își pierd din puterea tămăduitoare cu care te pot îndrepta.
În loc să devii tu ca ei, devin ei ca tine.
Dacă îi dădeam Maicii Ieronima un trecut altul decât cel bisericesc, Irene ar fi avut de pierdut. Am râs un pic, de unul singur și m-am hotărât să nu îi spun.
Irene a stat în baie o eternitate.
O oră, două, zece! Nu știu. Eram deja în ziua a cincea și timpul devenise de o sută de ori mai prețios. Mai aveam două zile. M-am dezbrăcat de haine, am luat un tricou curat prin geanta mare de piele cu care venisem și m-am pregătit de somn. Toată ziua aceea fusese un reflux. Începând de la vinul care îmi venea înapoi pe gât, până la trecutul care îmi venea înapoi în creier.
Când a ieșit din baie, Irene era într-un tricou negru lung până la genunchi și arăta obosită și detașată de lucruri. S-a uitat la mine dar nu știu dacă mă vedea.
– Eu merg să mă culc, a zis.
Și a pornit spre dormitor. S-a mai oprit însă în ușă, s-a întors și a spus încet:
– Doamne, cât o iubesc pe femeia aceasta!
Și și-a făcut trei cruci. Apoi a dat să plece dar și-a mai amintit ceva și s-a mai întors o dată.
– Mâine mergem la teatru. Să nu uiți!
***