Aș fi vrut să mă sprijin de ceva.
Mă durea capul tare de tot și îmi venea să vomit. Îmi venea înapoi în gură gustul și mirosul ăla de vin pe care îl băusem aseară, și mi se făcea silă. Preotul Metodiu spunea ceva despre Isus Cristos și despre maica Ieronima, pe care, făcând cercuri cu mâna dreaptă prin aer, o amesteca printre celelalte sfinte ale ortodoxiei o ridica undeva într-un cer incert și aproximativ.
În curând urma să vorbească și ea.
Eram invidios pe femeia aceasta mică cu broboadă pe cap pentru care Irene îmi spusese odată că și-ar fi dat și viața. Pe lângă invidie, neclar și absurd, îmi era și frică că ea ar fi putut să mi-o ia pe Irene. Mă simțeam sleit și îmi venea să vomit și aș fi vrut să ies din biserică, să respir aer curat și să mă ude ploaia.
Și ar fi fost mai bine dacă aș fi ieșit.
Dar am rămas înăuntru și, după ce preotul Metodiu a terminat de vorbit și a invitat-o, cu o plecăciune exagerată, să ia cuvântul, Maica Ieronima s-a ridicat din scaunul ei și și-a sprijinit o palmă pe marginea mesei iar cu cealaltă și-a aranjat câțiva ciucuri de la broboadă. Apoi, în liniștea ireală care se lăsase sub bolțile pline de fecioare și sfinți prinși pe pereți în foițe de aur, a început să vorbească.
Am tresărit!
Când Maica Ieronima a scos primul cuvânt, eu am tresărit și am devenit foarte atent. Nu îmi era clar de ce tresărisem, dar, într-o fracțiune de secundă am simțit că se întâmpla ceva care avea legătură directă cu mine. Ceva de necrezut! M-am ridicat pe vârfuri să văd mai bine masa de unde vorbea ea și am început să dau din coate și să înaintez printre oameni. Trebuia neapărat să o văd mai de aproape. Am călcat vreo două femei pe picioare dar nu m-am oprit până nu am ajuns într-un loc din care puteam să o văd mai bine. Din cauza broboadei și a ochelarilor mari, din toată fața nu i se vedea decât gura și o parte din frunte.
Dar glasul i se auzea foarte bine.
Și glasul acela mă agita.
Îl cunoșteam. Cunoșteam glasul acela. Îl mai auzisem. Trebuia doar să aștept până mintea mea îl scotea la suprafață din trecut. Și, când în sfârșit, l-am recunoscut și mi-am amintit al cui era, m-a apucat o amețeală și, înainte de orice altceva, frica. Era posibil așa ceva?! Era posibil?!
Am ascultat-o mai departe uitându-mă hipnotizat la ea. Da, era același glas, inconfundabil, subțire și pițigăiat, dar care se îngroșa brusc la anumite cuvinte. Și am recunoscut și felul în care respira. Maica Ieronima nu răsufla aerul, așa cum fac toți oamenii când respiră, ci îl mânca și îl înghițea, ca pe un aliment. Exact așa cum făcea și cu fumul țigării, atunci când fuma.
Dumnezeule! Ea era! În carne și oase! Oikenia! Bibliotecara cu care mă culcasem în studenție, iubita polonezei cu carnea de fier!
***