Întotdeauna intervine ceva, sau cineva, care schimbă cursul lucrurilor și le face să nu se mai întâmple cum vreau eu.
Clipesc și îmi amintesc. M-a prins patrula când m-a legitimat. Soldatul ăla cu capul mare căruia nici nu îi încăpea boneta cum trebuie.
Numele îmi reintră în corp, câte puțin, ca o perfuzie.
Mă cheamă Alehar Visso și sunt fiul lui Rudo Visso. Văd o pată zgrunțuroasă pe tavan care seamănă cu o pară. De lângă ea începe altă pată, mai închisă la culoare și mai mare, cu marginile crestate. Printre pete merge o muscă. Merge un pic și apoi se oprește. Pe urmă pornește iar.
Mișc degetele de la mâna stângă dar nu știu dacă s-au mișcat pentru că nu le simt. Mișc și degetele de la picioare, dar nici astea nu știu dacă s-au mișcat. Dau să ridic capul dar capul e mai greu decât știam eu și nu pot. Rămân pe spate, doar ochii mi-i mișc în orbite. Cel stâng mă doare.
În dreapta e o fereastră deschisă prin care se vede un pătrat de cer albastru, cu mâner de aluminiu. Deasupra e tavanul cu musca care urmărește zig-zag-ul crăpăturii iar în stânga sunt încă două paturi de fier fără saltele și fără perne, ca niște schelete dreptunghiulare cu coastele de tablă rânjite spre tavan. Sub unul din ele este un lighean de metal. La capătul celălalt al camerei e o ușă de lemn, galbenă, cu vopseaua sărită, deschisă pe jumătate. La capătul dinspre tălpile mele al patului e o măsuță mică și pe ea, lângă o cană de tablă e o cutie de creioane colorate, desfăcută, din care câteva sunt scoase. Unele mai lungi, altele mai scurte, împrăștiate pe masă. Și un caiet mare, deschis. Lângă masa un taburet de metal.
Se aud pași care urcă o scară. Sunt două rânduri de pași, ieșite din cadență iar asta înseamnă că sunt două persoane care urcă. Unul mai repede, celălalt mai lent. Înseamnă că eu sunt acum la etaj. Ar trebui să îmi ridic capul dar nu pot. Îmi întorc doar privirea, spre stânga, acolo unde ușa galbenă e deschisă pe jumătate și aștept. Poate vin la mine în cameră.
Musca vine înapoi. S-a dus până la capătul crăpăturii și acum se întoarce.
Cerul este atât de albastru încât aproape că mă bufnește râsul. Dar nu știu cum să râd. Albastrul lui e magnetic și dacă aș ști cum să mă ridic, m-aș ridica la el. Din când în când se văd stoluri de vrăbii și grauri trecând pentru câteva fracțiuni de secundă prin cadrul îngust al ferestrei.
Aș vrea să pot pleca prin bucățica aceea de cer. Oriunde.
Se aud pași. Ușa se dă de perete și în cameră intră un locotenent major în miniatură. Este adjunctul colonelului Varda, comandantului Infirmeriei, redus la scară. Pare un copil îmbrăcat în uniformă militară. Îi recunosc cascheta, petlițele vișinii și halatul alb, descheiat la nasturi și țeapăn din cauza apretului, îmbrăcat peste uniformă. E parfumat și cu mănuși albe pe mâinile lui mici. În spatele lui e un soldat de două ori mai mare ca el, cu fața roșie și cu părul tuns scurt prin care i se vede pielea capului, roșie, descheiat neregulamentar. Duce o damigeană de sticlă plină cu un lichid tulbure. Ar trebui să mă ridic să îl salut cu mâna la bonetă dar nici nu mă pot ridica și nici bonetă nu am. Îmi încordez umerii și gâtul într-un efort inutil de ridicare. Se opresc la capul patului meu. Dom’ lent Jarta prinde bara tăbliei și se sprijină în ea ca și cum ar fi obosit. Ochelarii cu ramă strălucitoare de argint îi fac ochii să pară mai mici decât sunt deja. Stă așa câteva secunde examinându-mă de la distanță ca pe un exponat interesant și periculos.
– Unde sunt pastilele, mă?
– Le-am înghițit dom’ lent!
– Ce-ai făcut, mă?!
– Le-am înghițit, dom’ lent.
– Pe toate?! Întreabă îngrozit dom’ lent major ridicând brațele în lături, gata să mă plesnească.
– Pe toate, dom’ lent.
– Dom’ lent major, dobitocule!
– Dom’ lent major.
– Păi astea sunt barbiturice, mă dobitocule! Ai să mori! Acum ai să mori! zice el cu ciudă pentru că știe că moartea mea îi va întârzia înaintarea în grad.
Nu știu ce să zic. Eu nu prea știu ce e moartea. Știu numai viața. Oarecum. Sincer, eu nu am nimic cu dom’ lent major și mi-ar părea rău să știu că, dacă eu aș muri, pe el nu l-ar mai înainta în grad un an sau doi și din cauza aceasta ar pierde niște bani la salariu. Poate că are copii. Sau poate are nevoie de mai mulți bani pentru femei. Dar simt că mă ia o sfârșeală. Dom’ lent este foarte speriat. Se împinge spre mine.
– Păi de ce, mă nenorocitule, le-ai înghițit?
– Așa…
– Să mă bagi pe mine în pușcărie? Zi! De-aia?
– Nu, dom’ lent, nuuu…
– Dom’ lent major, strigă el, scos din sărite și dă cu pumnul în perete. Dom’ lent major are un pumn mic, ca de copil, mereu îmbrăcat într-o mânușă albă.
– Dom’ lent major.
– Dar de ce, mă, le-ai înghițit?
– Pentru că nu mai trecea ziua, zic încet, dându-mi abia acum seama de ce înghițisem.
Dom’ lent major cască ochii la mine. Repetă întrebarea neîncrezător, ca să se asigure că a înțeles bine:
– De ce, mă?!
– Ziua. Nu mai trecea. Stătea pe loc. Și nu mai puteam să ajung la Persephona.
Dom’ lent major cască ochii și urlă, depășit:
– La cine, mă?!
– La Persephona.
– Care Persephona, mă dobitocule?
– Marinesko, dom’ lent. Persephona Marinesko.
– Dom’ lent major, idiotule!
– Dom’ lent major…
Dar dom’ locotenent major nu avea de unde să știe că eu începeam să am o femeie a mea. Că plicurile roz, tivite cu liniuțe albastre și roșii scrise cu litere unduite de Persephona, îmi făceau inima să o ia razna de fiecare dată când le vedeam în mâna lui Oase. De unde să știe dom’ locotenent major că fiecare scrisoare de la ea ei îmi aducea o tulburare dulce și necunoscută și că atunci când mai rămăseseră doar câteva zile până să o întâlnesc, totul se transformase într-un vis? Mă învârteam în cuvintele din scrisorile ei ca într-un carusel care mă amețea și ceea ce până atunci păruse imposibil și interzis, acum părea nu numai posibil, dar chiar că mi se cuvenea: că exista, adică, undeva, o fată frumoasă care dorea să își sprijine obrazul pe pieptul meu și căreia să îi spun cuvinte ca cele din romanele împrumutate de la bibliotecă. Pe care să o mângâi pe păr și pe țâțe. Și pe care să o fut mult, orice ar fi însemnat lucrul acesta și oricum s-ar fi făcut el.
Chiar foarte mult.
Gândul acesta mă înnebunea și rezultatul era că erecția aceea matinală care, înainte de Persephona, era anonimă și fără vreun rost anume, avea acum o orientare precisă și conștientă. Se vectoriza, adică, așa cum ar fi spus domnul Tuaro, tipul înalt și țigănos cu care facem fizica. Se orienta. Avea o direcție și un sens. Se ducea spre Persephona, ca un copoi care luase urma vânatului și îl urmărea dimineață prin desișul visurilor. Și mai ales seara, când stăteam cu ochii în tavan iar mintea mea imagina scenarii detaliate și fantastice care se terminau toate, invariabil, cu ea în brațele mele, lipită cu obrazul pe pieptul meu, gâdilându-mi bărbia cu genele, din clipirea pleoapelor.
Dom’ lent major nu avea de unde să știe.
– Facem probleme, care va să zică, zice el în cele din urmă, privindu-mă drept.
Nu cred că dom’ locotenent-major vrea să îmi facă vreun rău. Dom locotenent major Jarta e un medic militar de jucărie, delicat și simpatic care nu îmi poate face rău.
Aș vrea să spun ceva dar nu știu ce.
– Ai dat tot afară?
Nu înțeleg ce vrea să spună dar unui ofițer trebuie să îi răspunzi întotdeauna atunci când te întreabă ceva. Zic:
– Da.
Și dau din cap.
Și, dând din cap, mi se întunecă ochii de durere. Dom’ lent major dă și el un pic din cap, se uită câteva clipe spre fereastră, prin cameră, pe pereți, pe tavan, ca și cum l-ar interesa zugrăveala. Apoi își descleștează mâinile de pe tăblie și pășește pe intervalul dintre patul meu și cel de alături. Când ajunge lângă mine, se apleacă și îmi examinează fața de parcă ar căuta pe ea vreun semn anume. Îmi ridică pleoapele, ca la un mort, îmi trage în jos pielea de sub ochiul stâng, ăla care mă doare. Îmi apasă de câteva ori pe obraz cu un deget, cum apasă femeile în aluatul de gogoși să vadă dacă a crescut.
– Cearceaful e curat, zice el îndreptându-se de spate și aruncând o privire scurtă peste patul meu. Și pijamalele.
Apoi se întoarce spre zdrahonul cu părul roșu care între timp sprijinise damigeana pe capul patului și îi zice scurt și autoritar:
– Îi mai dăm o dată.
Și spunând asta, iese dintre paturi, se oprește lângă perete și de acolo îmi spune un lucru neașteptat care mi se pare nepotrivit:
– Ridică-te în șezut și stai așa pe margine patului!
Doctorul mă prinde brusc de cap cu o putere pe care nu știu cum o produce din corpul lui mic și elegant și mă ține strâns de fălci. Mă trage de mandibulă în jos deschizându-mi gura ca la cai atunci când le pui zăbala. Nu știu ce se întâmplă și pentru că totul este prea confuz iar eu nu am nicio putere, nu mă împotrivesc ci doar mă las în puterea lui, paralizat de spaimă, și rămân așa, cu gura deschisă prinsă strâns între mânușile lui, ca un animal de laborator pe care urmează să se facă un experiment.
– Să înghiți tot, auzi? urlă el.
După care îi face un semn cu capul soldatului cu părul roșu și îi ordonă scurt:
– Toarnă!
Și în timp ce soldatul se apropie și începe să îmi toarne pe gât apa cu ssaredin damigeană, încep să amintesc, puțin câte puțin ce s-a întâmplat.
Colonelul Varda dă enigmatic din cap, poate doar ca să îl facă pe dom’ lent major Jarta să creadă că era de acord cu el și îi dădea dreptate, când el se gândește la șoldul frumos arcuit al nevestei lui. Nu este deloc sigur că e singurul care pune mâna pe el și îl frământă în nopțile când el e plecat în misiune. Și la strălucirea stranie din ochii ei pe care el nu știe cum să o citească.
Ambulanța e mică și înghesuită. Din poziția din care stau eu lungit, văd numai o parte a parbrizului. Restul e ocupat de profilul colonelului Varda, din care se vede nasul, negul, bărbia și ochiul drept. Peste profilul colonelului Varda, se suprapune cămașa de borangic înflorată cu roșu și verde, cusută în puncte minuscule, pe care Persephona a primit-o de la străbunica ei. Îi văd sânii rotunzi. Colonelul Varda se uită afară prin parbriz ca și cum ar căuta ceva cu privirea. Poate că vede și el, la fel cum o văd și eu, umbreluța roșie și mică cât pentru un copil sub care eu și Persephona ne adăposteam de ploaia pornită din senin. Chicoteam când o picătură ne cădea pe gât sau pe nas.
– Tu vrei să ieși din armată? mă întreabă colonelul Varda cu vocea lui răgușită, fără să își ia ochii de la drumul pe care îl vedea prin parbriz. De ce te-ai sinucis?
– Nu vreau să ies.
– S-a sinucis pe mă-sa, zice nervos dom’ lent major Jarta, cel care era vinovat că lăsase cutia întreagă cu neuroleptice pe noptiera de tablă de lângă pat. Nu vedeți că jigodia asta își bate joc de noi?
Iar după ce accelerează nervos, adaugă cu ciudă:
– O să vedeți dacă ăștia de la Medical nu or să ne spună exact același lucru! Pun pariu cu dumneavoastră!
Eu, Alehar din plutonul trei, compania a patra, batalionul unu, am devenit un caz. Stau lungit pe burtă pe patul din ambulanță ale cărui cearceafuri miros a clor, în uniforma de doc albastru, spălăcit de la leșia din cazanul spălătoriei, comic.
Și îmi urmez destinul, ascultător.
***