Capitolul 58

De fapt toată întrevederea din ziua precedentă nu durase mai mult de cinci minute. Poate nici atât. Timpul Maicii Antoaneta era, acolo în El Hospital Central de Todos Santos, foarte valoros. La ușa cabinetului ei era întotdeauna coadă de oameni tăcuți, cu cearcăne negre în jurul ochilor care așteptau cuminți în picioare să le vină rândul, în halate sau în pijama, cu hârtii în mână, să intre la ea și să îi spună, stând răbdători și încrezători pe canapeaua din piele artificială, povestea vieții lor nenorocite.

 Se așezase și el pe bancheta mică din fața cabinetului Maicii Antoaneta așteptând cuminte să îi vină rândul.

Avea tot timpul din lume.

Desigur, cel care îi mai rămăsese. Probabil că atunci când Don Angelo de Barba Corta îl împinsese în mașina rablagită a senioriei și îl proptise în scaunul din spate, trebuie că arăta foarte prost. Mult mai prost decât oricare dintre cei care erau acum în fața lui și își așteptau rândul la povestit viața.

Don Angelo îl luase pur și simplu pe sus. Îl adusese cu el și pe șoferul cu ceafa groasă de pe mașina senioriei și împreună, în urma unei acțiuni care acum i se părea a fi fost pregătită cu multă vreme înainte și coordonată cu precizie, poate chiar în biroul lui din interiorul Senioriei în timp ce semna documente, îl luară de subsuori și îl căraseră în jos pe scări. De altfel Don Stephano devenise de ceva vreme, gravitațional vorbind, foarte ușor. Mânca rar și puțin și de aceea slăbise mult. Nopțile nu dormea. Doar visa. O visa pe Nausicaa. Stătea lungit, inert, pe canapeaua lui acum jerpelită și împuțită și o visa neîntrerupt pe Nausicaa. De dimineața până seara și apoi din nou, de seara până dimineața. Se trezea îngrozit, trăia îngrozit, adormea îngrozit și dormea îngrozit. De obicei, deși mereu i se părea că cineva bate la ușa lui, mai ales pe la vremea la care obișnuia ea să se întoarcă de la Alicante, nu se ducea să mai deschidă ușa la nimeni. În ziua aceea însă, printr-o inexplicabilă schemă cerească a destinului său nespectaculos, se dusese la ușă și o deschise.

Don Angelo și șoferul cel voinic năvăliseră înăuntru peste el, ca într-un hold-up, și îl luaseră în brațe înainte ca el să mai aibă timp să mai spună ceva. Chiar dacă ar fi vrut să opună o oarecare rezistență, Don Stephano nu ar fi reușit din cauza slăbiciunii. Don Angelo avea fața aceea serioasă și amenințătoare pe care o avea atunci când încă nu apucase să bea nici măcar o bere. Îi dădu câteva ordine scurte șoferului și, după câteva rateuri ale motorului, mașina porni și nu se mai opriră până la Cordova. Acolo îl duseseră direct la El Hospital de Todos Santos iar întâmplarea făcuse ca Maica Antoaneta, care tocmai se pregătea să plece la un congres al Comitetului de Ripostă dintr-un continent sudic, să fie încă în cabinetul ei, punându-și în ordine niște hârtii. Rămăsese neplăcut surprinsă când cei doi bărbați, cărându-l pe al treilea, dădură buzna în cabinet fără să mai aștepte permisiunea ei. Era chiar pe punctul de a chema paza când Don Angelo ridică o mână în aer, ca un agent de circulație care face semn unei mașini să oprească. Maica Antoaneta se liniștise, ca prin farmec.

– Nu mai vorbește de un an de zile, îi zise el printre gâfâituri Maicii Antoaneta după ce îi dădu drumul lui Don Stephano în scaunul din fața biroului ei. Și îl arătă cu mâna pe Don Stephano. Adică acesta nu mai vorbea. Nu mai mănâncă de un an de zile. Nu mai iese din casă de un an de zile. L-a părăsit o cățea de muiere și de atunci nu mai e bun de nimic zise el cu năduf, gâfâind în continuare. Trebuie să facem neapărat ceva cu el, doamna doctor, că altfel moare.

Șoferul cu ceafa încrețită de cele câteva falduri succesive de grăsime dădu și el atât cât îi permitea gâtul, din cap, în semn că așa era. Don Angelo ar fi vrut să adauge, extrem de scandalizat, că de un an de zile, nu numai că nu mâncase și nu mai ieșise din casă, dar nici măcar o bere nu mai băuse. Nici măcar o singură bere! Se abținu însă să facă remarca aceea gândindu-se să nu influențeze în vreun fel diagnosticul la care se gândea femeiușca aceasta țeapănă și plină de sine din fața lui.

Maica Antoaneta rămase ceva vreme nemișcată și se uită la omul gelatinos din scaun. Se uită apoi scurt la cei doi care îl aduseseră și îi examină scurt.

– Ești prietenul lui? îl întrebă ea pe Don Angelo. El se uită la ea puțin într-o dungă, mirat, parcă întrebarea i s-ar fi părut copilărească.

– Păi și normal că sunt, zisese el începând să respire aproape normal.

– De unde sunteți, întrebă ea din nou, scurt, administrativ.

– Din La Mancha, răspunse la fel de scurt Don Angelo, obișnuit, în felul lui, cu limbajul acela.

 Ea își ridică ochii spre el, mirată. Întrebă, puțin iritată:

– Păi și de ce l-ați adus tocmai aici? De ce l-ați adus la mine? Duceți-l în La Mancha.

Don Angelo își revenise. Se uită cam neîncrezător la femeia din fața lui. Deschise gura să spună ceva pe un ton dar se răzgândi la timp și spuse altceva pe alt ton:

– Doamna doctor, el a mai fost internat la dumneavoastră, aici, când era mai tânăr. De aceea l-am adus aici. Că de multe ori vorbea de dumneavoastră….

Maica Antoaneta nu păru deloc nici măgulită și nici impresionată de remarca aceasta. Renunță să îi mai privească și se întoarse la hârtiile ei. Zise apoi, scurt:

– Duceți-l jos să îi facă internarea și să îi dea pijamale și papuci.

– Ai văzut, mă? întrebă el pe drumul de întoarcere.

– Ce să vad, șefu’? răspunse Marinică, șoferul cu ceafă triplă, conducând încet, cu o viteză cu care părea că nu vor mai ajunge niciodată acasă.

– Era bună, nu?

Marinică nu răspunse imediat. Era îngrijorat. Auzise de la o cumnată de-a lui care lucra la biroul de ajutor social că șeful voia să aducă pe altcineva șofer în locul lui. Zise cu o aprobare exagerată:

– Buuuună, șefu!

– He, he, he, făcu Don Angelo de unul singur în noapte, era bună, îți zic eu. I-aș fi pus-o o dată! Daaa, i-aș fi pus-o, mai adăugă el trăgând de inelul metalic și desfăcând cu zgomot doza de bere pe care o cumpărase de la benzinărie. Nu ai văzut ce ochi avea? Avea ochi de femeie nefutută, îți zic eu… Asta e din aia care te mănâncă. Se vedea în ochii ei. Le cunosc eu bine, he he… râse el cu mult subînțeles iar râsul lui, încapsulat pentru totdeauna în mașina rablagită a Senioriei se pierdu în întunericul nopții pe drumul îngust și plin de pericole care îl ducea spre casă peste dealurile line ale Murciei.

Don Stephano își privi pijamaua și se gândi cum să facă să o schimbe. Sau să facă rost de una nouă. Nu îi mai plăcea de loc și ar fi vrut una nouă. Dar nu avea cine să îi cumpere. Deși văzu că printre pacienții care așteptau la ușa Maicii Antoaneta erau unii cu pijamale chiar mai jerpelite decât ale lui, lucrul acesta totuși nu îl mulțumi și nici nu îl liniști.

Observă mai ales un pacient exagerat de gras și exagerat de înalt a cărui pijama era dezgustătoare. Avu senzația stranie că îl cunoștea. Dar, evident, era imposibil, el nu cunoscuse niciodată în viața lui pe cineva atât de înalt și atât de gras. Se gândi să facă într-un fel încât să își cumpere o pijama nouă. Apoi, brusc îl cuprinse o neliniște teribilă: mai avea oare bani suficienți să își cumpere o pijama? Cei trei escudos de argint îi băgase sub saltea, într-o ruptură făcută probabil de altcineva înaintea lui și se gândea la ei cu multă grijă. Erau ultimii lui bani.

Ușa cabinetului se deschise și în cadrul ei apăru însăși Maica Antoaneta. Impecabilă, albă de sus până jos. Ochii ei albaștri ca cerul senin de iarnă străluceau vii și neliniștiți din spatele lentilelor. Părul galben era strâns cu multă grijă într-un coc împletit la spate. Era cel mai reușit discurs prin care natura te îndemna să trăiești. Deși păreau aceleași, hainele ei erau de fapt în fiecare zi altele. Don Stephano știa lucrul acesta de la două femei de serviciu pe care le auzise vorbind în una din zile când era el în spălător. La vederea ei, printre pacienții strânși la ușă trecu un frison de așteptare adusă la sfârșit și de speranță accelerată. Ea își trecu privirea ei severă pe deasupra tuturor apoi, văzându-l pe Don Stephano pe băncuță, îi făcu dintr-o dată lui semn să vină la ea. Don Stephano tresări. Nu era el la rând. Dar se bucură, acolo unde în el o tresărire putea să mai însemne și altceva decât frică, de această preferință neașteptată a maicii Antoaneta. Se ridică și intră în cabinet. În urma lui se auziră câteva murmure încete. Vru să se așeze pe scaunul din fața biroului însă ea, așezându-se la rândul ei în fotoliul batant din fața biroului său imaculat, îi făcu semn să se întindă pe canapeaua de piele. Se întinse și se rezemă într-un cot. Rămase așa nemișcat, privind-o.

– Ai visat-o din nou? îl întrebă ea.

Era bine în cabinet. Nu ploua, nu ningea, nu bătea vântul. Maica Antoaneta nu se lichefia și nu se dezmembra. Harta Europei, trecerea bruscă a vreunei păsări prin fața ochilor, tocul de la pantoful vreunei femei pe stradă, înflorirea ghioceilor sau asfaltul șoselelor pe care călătoreau, vreo albină rătăcită care trecea repede pe lângă urechea lui spre florile de salcâm de pe malul bălții, soarele însuși, aerul însuși, treceau toate într-un fundal neutru. Rămânea în fața lui numai femeia aceasta curată și frumoasă care părea interesată de ceea ce i se întâmpla lui. Și asta era bine. Frumusețea și felul în care se poartă, își zise el, fac parte din tratament. Răspunse cu ușurință:

– Da, am visat-o toată noaptea. Și am visat-o și când m-am trezit. Și o visez chiar și acum.