Vașco o plăcuse de mică.
Când o vedea pe holurile școlii, se oprea în dreptul ei ca și cum ar fi vrut să o întrebe ceva, dar nu știa ce să o întrebe așa că nu o mai întreba nimic. Aflase însă că Irenei îi plăceau caramelele și atunci, o dată la câteva zile, cumpăra o pungă cu caramele. Pe urmă, o căuta pe Irene pe holuri în pauze și, când o găsea, se ducea la ea și îi întindea din senin punga desfăcută, să ia câte vrea.
Irene nu refuza, pentru că îi plăceau caramelele cu lapte, dar lua de fiecare dată numai una. Apoi era de acord ca Vașco să o alerge prin curtea școlii.
Și Vașco o alerga.
De teamă să nu o prindă, Irene își dădea toată silința să alerge cât putea ea de repede. Și dădea iar și iar ocol stivelor de lemne din mijlocul curții și bolovanilor rămași după ce niște oameni săpaseră un șanț în curtea școlii. Era atentă să nu cadă și alerga foarte repede pentru că îi era frică de ce i s-ar fi întâmplat dacă o prindea. Și Vașco, fie că nu putea, fie că nu știa nici el ce să îi facă dacă o prinde, nu o prindea niciodată. Rămâneau amândoi numai cu alergatul și cu gâfâitul, dar acesta nu era deloc un lucru rău pentru că Irenei îi plăcea să ajungă în clasă roșie de alergat și bucuroasă că Vașco nu o prinsese.
Știa că poate conta pe dragostea lui și de aceea se și măritase cu el. Ea, așa cum îmi spusese mie, nu știa ce însemna să iubească un bărbat, dar știa în schimb ce însemna un bărbat în care putea avea încredere. Și lucru acesta ei i s-a părut mai important decât altele. Asta făcea din el un bărbat bun. Și la bărbații buni și de casă mai bine decât ea se pricepea mama ei.
– E bun Vașco, mamă, să știi. E băiat la locul lui. Are tot ce-i trebuie. Și e înalt și frumos. Ia-l, nu mai sta!
– Mie nu mi s-a părut frumos, dar știam că nu o să mă înșele niciodată, mi-a spus ea, cu un fel de mândrie, cuibărindu-se la pieptul meu în patul în care, până în urmă cu câteva zile, dormise alături de Vașco. Și pot să bag mâna în foc că nici până acum nu m-a înșelat niciodată!
Se bucura că Vașco nu o înșelase.
Mi s-a părut că îi părea rău după el și după viața cu el. Dar cu Irene nu puteam niciodată să știu când era cu adevărat bucuroasă sau tristă pentru că bucuria și tristețea apăreau pe chipul ei mai degrabă ca o formă de preocupare sau îngrijorare. De parcă tot ce trăia și simțea, sfârșea, nu prin a o bucura sau întrista, ci prin a o îngrijora.
Nu mureau de foame acolo, între munți. Aveau animale în gospodărie și pe coastă o livadă de pruni și una de meri, dar mama lui Vașco voia mai mult pentru copiii ei. O nepoată de la un frate al lui Vasili dintr-un alt sat, care murise de tânăr de o boală la ficat, venise aici cu un an înainte și își făcuse un rost. Au ținut legătura iar ea le-a povestit la telefon și pe internet cum stăteau treburile pe acolo și i-a tot chemat și pe ei să vină, să își facă altfel de viață. Nici nu a trebuit să-i lămurească prea mult. Orgoliul și viziunile de viitor care o năpădeau și ziua și noaptea pe mama lui Vașco, au convins-o. Nepoata a închiriat un apartament cu trei camere pentru ei pe o stradă cu nume de scriitor francez pe care trecea tramvaiul așa că, atunci când au ajuns, Irene, Vașco, mama, tatăl și Stepko, fratele cu doi ani mai mare al lui Vașco, care lucra dulgherie, au avut unde să stea și de unde să înceapă. Ceilalți doi frați, unul mai mare și unul mai mic, au rămas în țară, cel mare să aibă grijă de casă iar cel mic, să își termine școala.
Vasili și-a găsit repede o slujbă de fierar betonist pe un șantier de construcții la marginea dinspre mare a orașului, unde în fiecare zi bătea vântul și se construia un stadion nou. Pleca dimineața devreme, pentru că începea lucrul la 8.00 și până acolo avea de schimbat două metrouri și un tramvai. Indiferent la ce oră pleca el la muncă, mama lui Vașco se trezea prima și nu îl lăsa să plece sau să-și aprindă țigara până nu îi dădea mai întâi să mănânce. Și după ce îl hrănea, îl mai ținea pe scaun cu forța până când termina de spus o rugăciune pentru el. Îl ruga pe Dumnezeu cu voce tare să îl apere să nu își rupă vreo mână sau vreun picior pe șantier, să nu îi cadă vreun fier în cap, să nu se îmbolnăvească și să nu se înhăiteze cu oameni răi. După ce termina de ascultat, Vasili își punea spășit șapca pe cap, își lua rucsacul în spinare, aprindea repede o țigară și dispărea mormăind pe scara blocului. Se îmbăta acum rar, că nu avea tovarăși cu care să bea și băutura era scumpă aici și se simțea la buzunar. Iar de bani, vinerea trebuia să-i dea socoteală, la centimă, neveste-si.
Nici lui Stepko nu i-a fost greu să își găsească de lucru pentru că era priceput la dulgherie și era muncitor. După o lună de probă la o firmă care importa cherestea din Suedia și asambla căsuțe de vacanță pe care le vindea apoi în Italia și Spania, patronul a fost mulțumit și l-a angajat cu acte în regulă. Avea un salariu bun și banii îi dădea pe toți maică-si, care îi lua, îi număra de câteva ori o la rând să fie sigură că nu a sărit peste vreo bancnotă, sau că nu a fost vreuna îndoită, și a numărat-o de două ori, îi punea pe căprării și, după ce scădea cheltuielile cu chiria, cu mâncarea și cu alte angarale, și după ce se mai sfătuiau cât se sfătuiau între ei, îi punea deoparte, după mărimi, într-un dulap din bucătărie, alături de banii lui Vasili.
Însă lui Vașco i-a fost mai greu.
În afară de cărțile sfinte, altă meserie nu avea. Iar post de preot la o biserică românească nu putea obține aici în străinătate decât dacă se pricepea să tragă sfori complicate prin cancelariile preoțești din țară. Sfătuit de un coleg de muncă de-al lui Stepko, care a venit într-o zi la ei în vizită și s-a lins pe degete după ce a mâncat o ciorbă de găină cu smântână acrită cu borș din pâine făcută de mama lui, Vașco a urmat o școală de șoferi și și-a luat permisul de conducere pentru camioane.
Apoi și-a găsit de lucru la un centru de colectare de materiale refolosibile care lucrau cu camioane și avea depozitele undeva la vreo zece kilometri în afara orașului. Muncea din greu, noaptea, dar Vașco nu se plângea niciodată de nimic. Se purta curat și fercheș, pieptănat și parfumat, așa cum îi purtase mama lor de copii, și nu se ferea de muncă. Avea în el o detașare și o liniște care făcea să nu știi niciodată ce gândește sau ce simte. Se mișca cu un fel de lentoare cu care umplea golurile dintre evenimente care îl făcea previzibil și de încredere în ochii celorlalți. Lua tot ce i se întâmpla ca pe ceva cuvenit pe care trebuia să îl trăiască și să îl ducă așa cum venea.
În plus, preotul Metodiu, care ținea slujbele la biserica românească la care mergeau ei, auzind că făcuse seminarul și fusese hirotonisit în țară, l-a luat pe lângă el să îl ajute în biserică cu treburile administrative și uneori chiar să îi țină, neoficial, locul la slujbă. Lui Vașco îi plăcea lucrul acesta și îl îndrăgise pe preot și se spovedea la el. Acasă, în sufrageria în care mânca cu Irene, își făcuse într-un colț, pe un pupitru de lemn, un altar pe care pusese un sfeșnic cu lumânări și șapte icoane pe lemn cu Maria, mama lui Iisus și cu alți cinci sfinți pe care numai el îi știa după nume. Și acolo ardea bucățele de smirnă și se ruga în liniște serile.
Mama lor a rămas acasă, pentru că treaba ei era să se ducă la piață și la supermarket să cumpere ce era de cumpărat pentru mâncare și casă. Apoi să gătească, să spele, să facă curat, să aranjeze și să se ocupe să nu ducă lipsă nimeni de nimic. Irene știa că mama lui Vașco nu o plăcuse niciodată și că nu fusese de acord ca Vașco să o ia de nevastă. Între ele nu fusese și nici nu era vreo dragoste mare, așa că evita să meargă cu ea prin oraș și nici de vorbă nu stăteau prea mult. Când nu mai avea cămăși și pantaloni de călcat, Irene rămânea închisă în camera ei și a lui Vașco și acolo se plictisea. Intra pe contul ei de pe Facebook, citea postări de la unul sau de la altul, mai schimba câte un mesaj cu vreun cunoscut, și cam atât. Dar stăteau cu toți în aceeași casă. Și asta, pentru Irene, nu era bine deloc.
Și, după cum avea să se vadă mai târziu, nici pentru Vașco.
***