Irene ajungea mereu prima la școală.
Știa că ușa de la intrare era încuiată și că trebuia să aștepte pe scări până venea tanti Marusa să o deschidă, dar ei i se părea foarte important să fie acolo înaintea celorlalți copii. Să fie prima.
Ca și cum, ajungând devreme, ar fi acumulat deja mai multe cunoștințe decât ei și astfel ar fi știut mai multe lucruri despre lume. Iar asta o făcea să se simtă deosebită și să capete încredere în ea.
Tanti Marusa ținea cheile școlii, uda florile din holul de la cancelarie și mătura prin clase. Era șchioapă de un picior și venea tocmai din partea cealaltă a satului. Până ajungea ea, Irene rămânea pe trepte și se uita la rondurile de flori din curtea școlii și la soarele care ieșea, puțin câte puțin, dintre munți. De primăvara, de cum treceau Păștile și se încălzea, până la mijlocul lui iunie, când termina școala, ea stătea dimineața pe trepte, cu ghiozdanul în spinare, cu părul împletit în două codițe scurte strânse cu două funde albe și mari, și se uita cum crește discul de lumină din spatele munților. De fiecare dată se înfiora de uimire și de răcoarea dimineții care îi pătrundea prin golurile dintre nasturii cămășii și pe sub tivul fustei.
Și înfiorarea aceea îi plăcea mult.
Când ajungea tanti Marusa, Irene îi spunea sărut-mâna, iar femeia îi zâmbea și o mângâia pe cap. Pe urmă descuia ușile și se ducea în treaba ei.
Irene mergea în clasă la ea, la banca ei și își dădea jos ghiozdanul din spate. Dar nu se așeza încă. Se ducea la tablă să vadă dacă este cretă, se uita la tablourile cu scriitori de pe pereți, la perdelele transparente ale ferestrelor, trecea printre rândurile de bănci să vadă dacă nu sunt hârtii de caramele sau foi rupte din caiete și abia apoi, după ce inspecta clasa și se asigura că totul este în ordine, se așeza în banca ei și își scotea penarul metalic cu creioane, pe care îl așeza în partea de sus a băncii.
Apoi căuta prin ghiozdan radiera, o scotea și o așeza lângă penar. Și se gândea că radiera era sora mai mică a penarului și vorbea cu ele amândouă. Pe urmă își scotea o caramea cu lapte din penar, desfăcea hârtia de pe ea și o punea în buzunar, băga carameaua în gură și începea să o mestece și să o sugă.
Îi plăcea la școală și învăța cu ușurință tot ce le preda doamna învățătoare. Era prima din clasă și, de fiecare dată când mama ei venea la școală, ea stătea cu capul în jos, nemișcată și rușinată de toate laudele pe care i le aducea învățătoarea. Dar în sinea ei era mândră și fericită că mamei îi plăcea ce spunea doamna despre ea. Iar tatăl ei o privea cu duioșie și îi zâmbea și o mângâia pe păr cu mâna lui aspră de la furca cu care curăța fânețele și aduna fânul în clăi în fiecare vară.
Și așa se întâmplase că, în satul acela din munți, în care era lăsat de la Dumnezeu ca fiecare familie să aibă câte trei sau patru copii cu care să se ajute în gospodărie și la muncile din livezi sau la păscutul oilor și al bivolițelor pe coastele însorite, Irene era singură la părinți și de aceea le era scumpă ca lumina ochilor. Toată lumea o iubea și o drăgălea. Iar mama ei, o femeie scundă și plină de viață care își ținea părul lung și despletit, era ca bolnavă de câtă grijă și dragostea îi purta și nu se mai sătura să o tot ia în brațe toată ziua ca să o pupe și să o alinte.