Capitolul 39

 

Avea pe el niște pantaloni largi de culoarea nisipului și nu se putea deloc să se hotărască dacă îi pantalonii îi plăceau sau nu. Infanta Doanella, din prima bancă de lângă geam, urma să treacă, în drumul ei spre casă, prin dreptul blocului său și era foarte, foarte important ca ea să observe pantalonii aceia ai lui pe care el nu îi mai purtase niciodată până atunci. Nu erau chiar noi și asta îl făcea să fie nesigur. Erau pantaloni rămași de la fratele lui mai mare. Fratele lui mai mare, subțire, mlădios și desigur, obositor de pedant, fusese luat în trupele regulate ale regatului și trimis undeva în nord, în Navarra, pentru exerciții de omor. Pantalonii însă arătau ca și noi pentru că fratele lui mai mare era într-atât de atent cu hainele încât, deși le purta, nici nu se atingea de ele. Infanta Doanella, cea care în fiecare dimineață ieșea imaculată la lumina zilei dintr-o cutie roșie de catifea purtând rochițe înfoiate de un alb fără pată și împreună cu care el cântase un cântec popular la serbare, urma să treacă prin dreptul băncii aceleia pe care se așezase el. Era curios să vadă dacă în drumul ei de la școală la farmacie și de la farmacie spre casă reușise să își facă vreo pată pe pantofiorii ei albi imaculați. Sau pe ciorăpeii ei trei-sferturi albi și strălucitori. Sau pe rochița albă. Cu o zi înainte plouase și pământul, străzile și trotuarele erau încă umede, ba chiar noroioase. Era imposibil ca nici măcar un strop să nu îi păteze hainele. Pentru că de curând însă citise o carte despre o vrăjitoare care avea în pivniță un laborator în care putea să prepare orice substanță dorea cu care să transforme apoi obiectele și oamenii în tot ce dorea ea, nu i se părea deloc imposibil sau improbabil ca mama Infantei Doanella să poată să îi facă Infantei haine fermecate care să nu se murdărească niciodată. Cu atât mai mult cu cât mama Infantei era o farmacistă insuportabil de frumoasă pe care, se spunea, o curtau toți medicii și felcerii ținutului, dar care nu se uita la nimeni altcineva decât la soțul ei, farmacist așijderi, ispitit însă de diavol cu mâncăruri multe și gustoase care îl îngrășaseră peste măsură. Și nu numai pantalonii lui trebuia să îi vadă Infanta ci și tenișii.

Tenișii pe care îi avea în picioare erau noi și era foarte mândru de ei. Îi cumpărase ieri, după ce plânsese minute bune ca să fie convingător. Erau teniși chinezești, de pânză tare de prelată, albaștri și cu două dungi subțiri albe ce le dădeau înconjur. Infanta, când va trece pe lângă banca pe care stătea el, mai mult ca sigur că îi va observa. Nu, ea nu se uita la băieți pe stradă sau la oameni necunoscuți. Mama ei o învățase să nu se uite la nimeni. Chiar și la serbare, atunci când cântaseră împreună cântecul acela popular stând unul lângă altul pe scenă în fața părinților, ea nu se uitase la el decât atunci când el falsase câteva măsuri. Se uitase fixându-l cu ochii ei albaștri și clătinase imperceptibil din cap, dezaprobatoare. Infanta Doanella era blondă și, dimineața, când ieșea din cutia fermecată, avea părul deja împletit în două codițe groase în care erau prinse funde mari, albe, ca niște nuferi ce i se desfăceau chiar în creștet. În dreapta, la cealaltă intrare a blocului, niște prieteni de-ai lui dintr-a doua începuseră să joace fotbal cu o minge roșie și să se înjure pentru că nu pasau bine. Întoarse capul și îi privi în treacăt. Îi plăcea mingea aceea roșie cu buline albe după care alergau toți dar care era potrivită mai degrabă pentru volei și i-ar fi tras niște șuturi. Dar nu acum. Acum ar fi vrut să aibă un ceas de mână așa cum unii din colegii lui de clasă, chiar mult mai slabi la învățătură decât el, deja aveau, și să vadă cât timp mai era până la apariția Infantei. Aștepta cu nerăbdare ca Infanta aceasta, care lua mereu, ca și el, premiul întâi, și care avea un ceas de aur, mic și rotund la încheietura mâinii stângi, să apară de după colțul centralei termice. El ajunsese acasă mai devreme, își dăduse jos uniforma, își pusese pantalonii și tenișii cu care ar fi vrut să îl vadă Infanta și ieșise repede afară să nu piardă momentul când trecea ea spre casă.

– Haide, băă, vii să joci și tu fotbal? strigă la el unu mic cu niște pantaloni scurți murdari și rupți în tur.

 Se întoarse spre cei care alergau. Se gândi câteva clipe. Apoi zise cu o voce supărată:

– Nu, bă, că mi se murdăresc tenișii. Am teniși noi. Și zicând asta își lăsă privirea în jos și își privi cu mândrie și plăcere tenișii pe care urma să îi vadă și Infanta Doanella. Era tare mândru. I se părea că e cel mai curat băiat de pe strada lui. Era imposibil ca Infanta Doanella, care lua mereu premiul întâi, să nu observe asta. Însă chiar atunci mingea roșie, șutată cu putere de unul dintre cei care jucau fotbal luă o traiectorie neașteptată și, după ce zbură prin aer gata să nimerească crengile platanilor sub care erau așezate băncile, se lăsă în jos și îl izbi pe copilul de pe bancă în dreptul genunchiului.

– Au! Bă, boule!

În prima clipă, arsura pricinuită de impactul cauciucului cu pielea piciorului fu tot ce percepu, însă după ce strigă și gesticulă la jucători și le spuse chiar și vorbe urâte de care își dădea seama că nici Infanta, și cu atât mai puțin mama ei ar fi fost de acord, își privi din nou pantalonii. Abia atunci îi veni să plângă. Dar nu de la arsură. Se întâmplase altceva, mult mai grav. Mingea aia roșie și blestemată era murdară de noroi, de la băltoacele prin care trecuse, și îi lăsase pe pantaloni o urmă cât toate zilele. O ditamai urma neagră de noroi lipicios. Se uită speriat în stânga și în dreapta să vadă dacă nu cumva Infanta era pe undeva pe acolo și îi vedea deja pantalonii murdari. Nu, nu era. Se uită în dreptul centralei termice și nici acolo nu era. Uf, ce să facă, doamne, ce să facă? Ce să facă acum cu pantalonii murdari? Bă, fir-ai tu să fii de prost! De ce tragi mă, așa? Infanta putea să apară din clipă în clipă și să îl vadă cu pantalonii murdari. Fără să mai stea pe gânduri, se ridică speriat în picioare și o zbughi pe aleea îngustă pe care se ajungea în scara blocului, smuci cu toată puterea de care era în stare ușa lăsând-o să se închidă cu zgomot în urma lui și o luă la fugă în sus pe trepte. Se repezi în ușa apartamentului, găsi în cele din urmă gaura yalei cu cheia și reuși să descuie. Intră în hol și trânti ușa în urma lui. Era un noroc că în casă nu era nimeni. Doamne, să nu treacă Infanta în timpul ăsta! Intră în bucătărie și, după ce își dădu seama că nu avea ce să caute acolo, făcu o piruetă și intră în sufrageria mică și aglomerată. Unde să caute? Unde, unde, unde, unde? Îi venea să plângă de ciudă. Era sigur că dacă îl vedea cu pantalonii murdari, Infanta nu ar mai fi acceptat niciodată să cânte cu el niciun cântec popular pe la serbări și nici să fie partenera lui la dansurile pe care tovarășa învățătoare le organiza pentru carnaval. Intră în dormitorul părinților. Se repezi asupra șifonierului care nu se deschidea prea bine și, după ce se opinti, deschise ușa unde ar fi trebuit să fie pantalonii. Răscoli prin haine până ce găsi niște pantaloni, îi trase afară dar îi aruncă repede cu ciudă, înapoi. Erau șifonați ca naiba. La fel și următorii pe care îi găsi. Scoase toate rufele aranjate acolo și le lăsă să cadă pe podea într-un morman pe care începu să îl răscolească cu furie, plângând. Nu găsi decât niște pantaloni scurți dar ăștia nu se potriveau pentru așa ceva. Brusc, lăsă totul baltă, se repezi la geam, trase perdeaua și privi spre centrala termică cu groază. Nu se vedea nimic! Infanta nu ajunsese încă! Se întoarse în cameră și se duse la cuierul din holul mic care despărțea dormitorul de baie. Acolo atârnau mai mulți pantaloni, însă erau de ai tatălui… Îi dădură lacrimile. Pipăi toate hainele atârnate și găsi, în cele din urmă, pantalonii de la uniforma de școală pe care tocmai îi dezbrăcase. Nu erau șifonați. Să își pună pantalonii de uniformă? Inima lui mică bătea cu putere. Îi era frică, foarte frică. Nu știa de ce, dar îi era foarte frică. Trase pantalonii de uniformă din cuier și veni în sufragerie. Se așeză pe canapea cu ei în mâini și rămase câteva momente bune nemișcat, uitându-se la ei. Apoi se ridică brusc în picioare, își șterse ochii cu dosul palmei, își dădu jos pantalonii de culoarea nisipului, îi zvârli cu piciorul până pe caloriferul de pe peretele opus și își trase repede pantalonii de uniformă. Își vârî cămașa în betelie și își legă repede șireturile de la teniși. Uitând să mai încuie ușa în urma lui, o zbughi nerăbdător pe scări în jos gata să se prăvălească pe trepte și în clipa următoare era deja în fața blocului. Privi în toate părțile. În dreapta nu se vedeau decât cei care jucau fotbal la cealaltă scară de bloc iar în stânga, pe trotuar, două femei în vârstă care se legănau cu niște sacoșe mari în mână venind de la alimentara din colț. Erau babele care locuiau la parter la scara cealaltă și care mereu ieșeau ca să îi gonească când se jucau Americuța în scară la ele. Poate că Infanta Imaculata nu trecuse încă. Ajunse la bancă însă nu se mai așeză ci, neliniștit cum era, rămase în picioare, lângă ea. Plânsul îi trecuse, uitase de el. Acum era tot o atenție. Și toată atenția lui cădea, ca lumina unei lanterne, numai pe colțul centralei termice de unde, dintr-o clipă în alta, trebuia să apară serioasă și îngândurată, albă și imaculată, Infanta Doanella, mai frumoasă decât orice pe lume. Iar el trebuia să îi smulgă una din puținele priviri binevoitoare pe care ea se obosea să le arunce celor din jurul ei.

 Copiii care jucaseră fotbal la cealaltă intrare a blocului plecaseră de multă vreme. În urma lor, ca niște pungi de hârtie învârtite de vânt prin aer, rămăseseră strigătele lor agitate din timpul jocului. Tot așteptând, începuse să obosească de atâta stat în picioare și se așezase pe bancă. Acum obosise și de stat pe bancă și îl durea fundul de la stinghiile tari de lemn din care era făcută. Infanta nu mai venea. De după colțul centralei termice apăruseră, rând pe rând, tot felul de oameni, femei, bărbați, copii, însă niciunul din ei nu era Infanta lui. De la atât de mult stat nemișcat i se făcuse și frig. Câțiva stropi mici îl picurară pe față. Pentru prima dată de când se așezase acolo își desprinse privirea de la centrala termică și își ridică ochii spre cer. Se strânseseră niște nori fumurii. Venea iarăși ploaia. Oare să mai stea? Să o mai aștepte încă? Îi venea greu să plece de acolo. Însă ea, oricum, nu mai venea. Poate că trecuse în timpul în care el își schimbase pantalonii. Sau poate că plecase de la farmacie pe alt drum. În cele din urmă copilul se ridică. Se mai uită o dată de jur împrejur apoi, dintr-o dată absent, intră pe aleea din dale de ciment și porni extenuat spre casă. Urcă încet scările.

Deschise ușa și intră în casa goală.

Așeză cheile pe un scaun din hol și rămase acolo fără să se miște. Apoi făcu un pas cu gând să intre în sufragerie. Se opri în pragul ușii deschise și rămase nemișcat acolo. În graba cu care ieșise din casă lăsase în urma lui toate ușile date de perete. Acum, de acolo, din cadrul ușii sufrageriei se vedea, prin celelalte uși deschise, până în dormitorul părinților unde zăceau pe podea hainele din șifonier pe care le răscolise. Privi ușile deschise, hainele, apoi ridică ochii și privi pereții gălbui, ramele cu poze decolorate atârnate pe pereți, tavanul, becul stins atârnând de un fir negru și răsucit în mijlocul lui.

Ceva straniu se întâmpla cu el. Am nouă ani, își spuse. Nouă ani. Am nouă ani. Am nouă ani. Ce mare sunt. Chipurile mamei și tatălui priveau în gol dintr-un tablou fotografic retușat atârnat puțin strâmb pe perete. Am avut cinci ani. Am avut patru ani. În jurul cablului negru de care atârna din tavan becul, un păianjen țesuse o rețea fină de fire strălucitoare. N-am avut nici o zi. Odată eu nu eram. Și unde eram când nu eram? Pantalonii de culoarea nisipului care îi dăduseră atâta bătaie de cap atârnau agățați de calorifer. Dintr-o dată, se întâmplă ceva extraordinar.

Gravitația dispăru.

Copilul începu să plutească lipsit de greutate și să se ridice încet spre tavan. Era un băiețel mic, îmbrăcat în niște pantaloni negri de uniformă școlară care avea în picioare niște teniși albaștri și care se ridica acum în lungul peretelui înspre tavan. Trupul îi ajunse la tavan iar acolo copilul se lipi cu spatele de tencuiala subțire și rece și rămase plutind cu fața spre podea. Privea acum în jos spre cameră. În ușa deschisă a sufrageriei vedea un alt băiețel de noua ani care purta niște pantaloni negri de uniformă școlară și o pereche de teniși chinezești în picioare. Am nouă ani. Mai demult nu am avut nicio zi…

Își zise, simultan: am nouăsprezece ani.

Au trecut zece ani. Privi spre tânărul de nouăsprezece ani care stătea acum nemișcat în cadrul ușii de la sufragerie și care purta teniși albaștri și pantaloni de uniformă școlară. Nu se întâmplase nimic. Trecuseră zece ani instantaneu și nu se întâmplase nimic. Tenișii erau la fel de albaștri, el crescuse, pantalonii i se lungiseră dar timpul nu existase.

Am douăzeci și nouă de ani, își zise copilul plutind cu spatele la tavan prin aer. Și de acolo de sus privea la tânărul de douăzeci și nouă de ani care stătea în cadrul ușii de la sufragerie uitându-se gânditor la mormanul de haine din dormitorul părinților. Avea aceiași teniși albaștri, chinezești, și aceiași pantaloni negri de uniformă școlară. Trecuseră douăzeci de ani de când se ridicase la tavan dar tenișii rămăseseră la fel de noi, pantalonii nu se tociseră deloc. Nu se întâmplase nimic. Doar timpul, care nu exista, trecuse într-un timp care nu exista.

Am treizeci și nouă de ani.

În cadrul ușii omul acela privea în continuare prin ușile deschise spre mormanul de haine de pe podeaua dormitorului părinților.

Am patruzeci și nouă de ani.

Patruzeci și nouă de ani?! Pot eu, așa mic cum sunt, să am patruzeci și nouă de ani?

Am cincizeci și nouă.

Șaizeci și nouă.

Șaptezeci și nouă.

Timpul nu a trecut, am deja optzeci și nouă de ani. Voi muri în curând.

Am murit deja. Am murit. Vai, cum este…

A trecut viața. Cadrul ușii era gol. Am murit deja, își spuse băiețelul de acolo de sus de sub tavan neînțelegând deloc ce se întâmplă cu el. I se făcuse puțin frică și îi venea să plângă dar nu putea pentru că nu știa în ce timp, în care dintre vârste trebuia să plângă. Să plângă adică la nouă ani? La șaptezeci și nouă? La douăzeci și nouă?

Clipi din ochi.

Își simți gura uscată și înțelese că îi era sete.

Fugi în bucătărie și bău apă direct din jetul robinetului. Apoi fugi în dormitor și luă în brațe toate hainele alea și le înghesui de-a valma în șifonier. Pentru mâine avea de scris la citire și la aritmetică. O să scrie diseară, în câteva minute, e așa de ușor. Ăștia de la școală le dădeau numai teme foarte ușoare, o pierdere de timp. În loc să aibă timp mult să se joace, trebuia să stea să scrie niște exerciții pe care le putea rezolva și o găină. Oare or mai fi ăia afară? Ar trage câteva șuturi zdravene în mingea aia roșie. Sau, dacă nu sunt, o să o ia în lungul căii ferate spre pepinieră, să vadă dacă au început să se pârguie cireșele în curtea babei ăleia urâte cu trei câini răi.

Și după câteva minute, cu gândul la mingea cea roșie și cu teama că vreo creangă mai subțire a cireșului din curtea în care nu putea ajunge din cauza celor trei câini s-ar putea rupe sub el, copilul ieși iarăși în fața blocului, amețit încă de ridicarea aceea neașteptată la tavan și de incursiunea în ceea ce avea să devină, peste timp, însăși tărâmul peste care el urma să împărățească.

***