Când Nausicaa ciocăni la ușă, era exact ora cinci după amiaza. Era un ciocănit discret, fără curaj, nu putea să fie decât al ei. Se duse să deschidă cu sentimentul bizar că viața lui urma să se schimbe din momentul acela pentru totdeauna. Deschise ușa. Nausicaa era chiar acolo. Purta o haina ponosită care părea puțin cam mare pentru umerii ei mici și era foarte de serioasă. Îl privi drept în ochi și, cu un glas adânc, zise încet:
– Mi-a spus mama că pot să vin la tine ca să lucrez pe calculator.
El zâmbi și dădu din cap fâstâcit de felul direct în care i se adresase și de faptul că îi vorbea cu tu.
Apoi o invită înăuntru. Ea păși peste prag încrezătoare și împreună trecură prin holul alb de la intrare. Ajunseră în fața calculatoarelor în partea aceea de locuință care era aranjată ca birou. Holul se umplu brusc de un parfum de femeie. Don Stephano o invită să ia loc pe unul din cele două scaune rotative roșii iar ea, cuminte și ascultătoare, se așeză. După care se așeză și el pe celălalt, alături de ea.
Erau acum față în față la birourile pe care el le lustruise cu multă atenție cu câteva minute înainte. Se uită la ea, uimit și fâstâcit de firescul cu care ea își desfăcu poșeta mică de vinilin și scoase din ea un pix ieftin cu care, se gândea ea, urma să noteze lucrurile mai importante pe care le va învăța. Își desfăcu apoi palmele mici pe luciul mesei și își răsfiră degetele ca într-un exercițiu fizic de pregătire pentru a dactilografia ceva. Don Stephano tresări. Unghiile ei, de un roșu intens și strălucitor, erau aproape la fel de lungi ca degetele însăși. În sinea sa Don Stephano se întrebă nedumerit cum va reuși ea să folosească tastatura.
Și astfel, la începutul rece al unei primăveri a cărei splendori se lăsa încă așteptată, cu un ciocănit discret la ușă și cu o invitație de a lua loc pe unul din scaunele lui batante și roșii, intră Infanta Nausicaa în casa și în viața, până atunci liniștite, ale lui Don Stephano.