Intră în târgul de mașini din Alicante pătruns de emoție. Nu avusese niciodată o mașină a lui așa că avea de gând să își cumpere acum cel mai frumos și cel mai elegant autoturism pe care îl găsea. Limba suedeză era atât de căutată iar el o preda atât de bine încât își putea permite, în momentul acela, să facă cheltuiala aceasta.
Roșii, verzi, albastre, negre, albe se înșirau parcate frumusețe de mașini una lângă alta. Îl cuprinse un tremur și o bucurie ca de copil într-un magazin de jucării. O poftă și o nerăbdare pe care nu le mai simțise de când vedea tricicletele expuse în vitrinele magazinului de biciclete din care nu apucase să încalece niciuna vreodată. Începu să treacă de la una la alta zăbovind îndelung asupra fiecăruia, atent la prețuri, la formă și, mai ales, la fanteziile pe care i le inspira.
– Ia uite!.. Ce faci domnule pe aici?
Tresări. Se întoarse și rămase surprins. În lumina aceea puternică a dimineții de martie o văzu pe Jinia. Lângă ea, într-o hăinuță neagră în care părea să-i fie frig, Nausicaa. Lângă ele, cam de înălțimea lui Don Stephano, foarte serios, un domn între două vârste. Jinia zâmbea. Nausicaa dădu imperceptibil din cap în semn de salut. Domnul între două vârste părea interesat de unul din autoturismele din apropiere și după un scurt gest politicos se întoarse spre mașina aceea. Don Stephano, cu gândul încă la luciul vopselelor de pe mașini, rămase fără cuvinte. Prezența Nausicăi îi inoculă brusc o neliniște.
– Ce surpriză, zise el. Eu ca eu, dar să-mi spuneți voi ce căutați pe aici.
– Eee, secret! făcu ea în glumă.
– Ai venit să îți cumperi altă mașină? întrebă el.
Și chiar atunci simți că de fapt nu ar fi vrut să o întrebe nimic. Că de fapt se simțea deranjat din bucuria pe care și-o indusese gândindu-se la mașina pe care urma să o cumpere. Că de fapt ar fi vrut să rămână singur.
Ea râse. Râdea încercând să nu deschidă gura atunci când o făcea. În cele din urmă zise:
– Ehe, aș vrea eu…. Nuuu, suntem cu Pablo del Mar. El vrea să își cumpere o mașină. Are bani omul… deh… Vrea să ne facă și pe noi o tură cu mașina!
Râse.
Domnul între cele două vârste se întoarse spre ei iar Jinia făcu formal prezentările. Pablo del Mar era serios și părea un tip care se pricepea la mașini. Spuse ceva foarte tehnic în legătură cu mașinile în general și cu mașina la care tocmai se uitase în special. Don Stephano nu pricepu mai nimic.
O tură cu mașina… repetă el ca într-un ecou coborând lin din înălțime și preluând din aerul înconjurător expresia trivială. Își întoarse fără să vrea ochii spre Nausicaa. Scena înmormântării lui Don Ligueros de Trabajo îi reveni în minte cu o minuțiozitate care de fapt îl deranja. El venise aici să își cumpere o mașină și nu pentru amintiri de la o înmormântare sau altceva. Nausicaa era acum o domnișoară de statură potrivită, cu părul drept, șaten, tăiat la baza gâtului, fără nici un fel de adaos cosmetic pe față, fără ruj, fără machiaj, fără fard. Toată fața ei ovală părea a unui copil pusă pe o statură de femeie. Simți o conexiune inexplicabilă cu femeia aceasta copil. Un amestec nedorit de dorință și deranjament mental. Ah, da, poate că asta era! Nausicaa semăna cu una din ființele de aer.
– Si ce mașină vrea să își cumpere segnor Pablo del Mar? întrebă Don Stephano luându-și ochii de la fată și îndreptându-i spre mama ei.
– Păi, eu știu ce mașină?… zise ea. Întreabă-l pe el.
Aici interveni cu o lămurire însuși domnul Pablo del Mar care, evident, auzise toată conversația.
– De fapt am venit doar să ne uităm astăzi. Nu trebuie niciodată să te grăbești dacă vrei să îți cumperi o mașină, zise el sigur pe sine, cunoscător. Poți să te păcălești cu ușurință.
Și spunând asta o privi pe Nausicaa în loc să îl privească pe el. Don Stephano dădu aprobator din cap. Domnul acesta cu pantaloni albi, ca de marinar, părea un domn de un oarecare bun simț, de o oarecare bună creștere și de o oarecare pricepere în arta de a cumpăra mașini. Era chiar plăcut la privire. Avea o față dreptunghiulară și niște ochi pătrunzători. Observând că îi captase atenția, domnul reluă, privind-o de fapt în continuare pe Nausicaa:
– Unele arată foarte bine pe dinafară dar sunt mâncate pe dinăuntru. Altele, dimpotrivă, nu arată prea bine dar sunt foarte robuste, rezistente. La altele pot fi probleme cu actele de proveniență…
Don Stephano dădu iarăși aprobator din cap. La fel făcu și Jinia în semn de respect pentru cele spuse de segnor Pablo del Mar. La urma urmei, acest segnor bine informat și foarte sigur pe sine le însoțea pe ele, nu pe altcineva.
O porniră încet prin dreptul autoturismelor expuse, el cu Jinia în față, Nausicaa cu domnul între două vârste venind imediat în urma lor. Pablo del Mar făcea expert o serie de constatări și remarci tehnice la care se obișnuiseră deja să dea cu toții aprobator din cap. La un moment dat, uitându-se mai pe îndelete la una dintre mașini, rămase puțin în urma grupului. Ceilalți îl depășiră. Totuși, la câțiva pași mai încolo, Nausicaa se oprise și ea și acum se uita înapoi spre el.
– Îmi place mașina asta, zise el.
Ea își lăsă puțin capul într-o parte parcă pentru a privi mai bine.
– E frumoasă zise ea. E roșie.
– Am să o cumpăr, spuse el dintr-o dată, decis.
– Zău? O cumperi? întrebă ea parcă nevenindu-i să creadă. Dar ai văzut cât costă?
Don Stephano văzuse. Două sute de milioane de pessos. Dădu din cap.
– Da, o cumpăr.
Electrizată, Nausicaa se întoarse spre ceilalți și strigă emoționată:
-Maaama, maaama, segnor Stephano cumpără mașina astaaaa!….
Se strânseră cu toții în jurul mașinii.
– Uau!!! făcu Jinia. Ce tare e!
Pablo del Mar se uită îndelung la mașină. Spre uimirea lui Don Stephano, de data aceasta nu spuse nimic. Supse dintr-un dinte.
Exista un loc unde printre frunze uscate și trunchiuri mici de arbuști cățărați în vârful unor coaste abrupte și goale înfloreau la vremea aceasta ghiocei și toporași. Ah, se va putea duce acolo cu mașina…. Îl cuprinse din nou o amețeală stranie și plăcută. Nausicaa, prăvălită pe jumătate în interiorul sicriului tatălui ei pe marginea gropii în care lui Don Ligueros îi venise prematur vremea să fie evacuat de pe suprafața planetei, îi inundă mintea și se suprapuse peste păduricea de arbuști noduroși în care creșteau ghioceii. Se uită la ea. Era în față, lângă Pablo del Mar. Din față, părea un copil. Din spate părea o femeie. Haina neagră și veche cădea pe ea largă iar picioarele îi erau îmbrăcate în pantaloni tot negri, șifonați. Nimic nu lăsa să se ghicească curba care în soarele verii, arcuită între coșciug și genunchi îl făcuse atunci să tresare atât de violent și blasfemic.
– Mai facem ceva pe aici? întrebă la un moment dat Don Stephano trezit brusc dintr-un somn. Cred că ar trebui să mă duc spre casă. Voi mai stați?
– Nuuu, stai așa că o să mergem și noi, zise repede Jinia. Vrea Nausicaa să își cumpere niște pantaloni și pe urmă mergem și noi. Mergem împreună!
Dar chiar în momentul acela, Don Stephano tresări. În fața lui, segnor Pablo del Mar și Nausicaa mergeau alături, asemeni unui cuplu firesc, și SE ȚINEAU DE MÂNĂ. Da, Nausicaa îl ținea de mână pe segnor Pablo del Mar. Și, ce treabă am eu cu ei? Mai bine nu mă gândesc la asta, își zise. Dar inima îi bătea repede și nici mașinile nu le mai vedea prea bine. Apoi, mai târziu, când își cumpără în cele din urmă pantalonii pe care și-i dorea, segnor Pedro del Mar fu cel care băgă mâna în buzunar de unde scoase ostentativ un pachet de bancnote să plătească pantalonii. Don Stephano surprinse o privire complice a celor doi. Mai târziu, atunci când ajunseră în gara din Alicante de unde trebuia să se despartă de domnul între cele două vârste, după ce tot drumul se ținuseră de mână, la despărțire, Nausicaa și Pablo del Mar se SĂRUTARĂ PE BUZE. Un sărut scurt, cu buzele ușor țuguiate, un sărut pe care Don Stephano, în cele mai neașteptate și uneori în cele mai nepotrivite momente ale vieții lui, avea să îl examineze și analizeze pe toate fețele. Apoi, la despărțire făcuseră un nu știu ce aranjament pentru a se revedea. Deși nu avea niciun motiv real, Don Stephano fu surprins și se simți, oarecum, trădat. Nu avea totuși nici un motiv să gândească în felul acesta. Doar că Nausicaa era fetița aceea pierdută în iarba înaltă de pe marginea aleii de sub plopi pe care el o văzuse pentru o secundă cu intensitatea a o mie de ochi și o purta și acum, chiar dacă nu voia, în minte…
Tot drumul spre casă rămase tăcut iar bucuria aceea a cumpărării mașinii roșii și luxoase dispăru parcă sub un strat murdar de oboseală și sub o neașteptată senzație de ciudă și dezamăgire care îi revenea iar și iar când o vedea în minte pe Nausicaa ținându-l de mână pe segnor Pablo del Mar. Și sărutul acela…. Și privirea aceea dintre ei. Și faptul că el îi plătise pantalonii iar ea acceptase lucrul acela ca pe ceva firesc….