Venea spre casă printre blocuri.
Era un sfârșit de februarie umed și ploios, cu cețuri reci și persistente, care rămâneau lipite de pământ până spre prânz. Văzu de departe două femei care stăteau de vorbă marginea aleii. Trebuia să cumpere pâine și cârnați. Se puteau găti foarte repede. Și ouă. Femeile discutau pătimaș și amândouă gesticulau atunci când le venea rândul să vorbească iar uneori făceau lucrul acesta în același timp. Tresări. Una dintre ele i se păru cunoscută. Da, o recunoscuse pe cea care stătea cu fața spre el. Era Jinia, fosta soție a fostului Don Ligueros de Trabajo. Pe cealaltă nu o cunoștea. La rândul ei, femeia îl recunoscuse și își întoarse privirea spre el.
Tresărise?! Nu se mai văzuseră de ani de zile. Da, tresărise. Jinia era una dintre puținii dintre cei care locuiseră în conac și se mai aflau încă în orășel. Văzând-o, mintea lui Don Stephano se încărcă, brusc, cu caiși înfloriți, cu tufe de trandafiri, cu ateliere răsunând de bocănitul ciocanelor și de hârșâitul bomfaierelor, cu plopi înalți și cu un Don Ligueros de Trabajo din care ieșea deja fum fără să mai fie de fapt nevoie ca el să fumeze. Continuă să meargă și când ajunse în dreptul lor, Jinia își întoarse privirea spre el lăsând-o pe cealaltă să vorbească singură…
– … că mă cac pe ea și să și-o bage’n cur, că mie… zicea cealaltă.
Apoi observă și ea că cineva se oprise în dreptul lor și tăcu.
– Jinia, ce surpriză!… zise încet Don Stephano. Ce mai faci?
Jinia râse. Apoi își duse mâna repede la gură de parcă ar fi vrut să își acopere dintr-o rușine, râsul. Îi lipseau doi dinți din față.
– Ia te uită, Don Stephao, zise ea pe un ton prefăcut surprins. Eee, uite, eram la o discuție cu o prietenă.
Prietena dădu din cap în semn că așa era.
– Ce mai faci? o întrebă el, de complezență.
Ea își dădu ochii peste cap. Zise:
– Prost!
Don Stephano se miră. acesta nu era deloc un răspuns de complezență.
– Prost?! De ce?
– Eh, făcu ea vrând să spună că povestea era lungă și complicată. Sunt multe de zis…
– Hmm…
-Uite, acum vin de la târg. A trebuit să vând mașina. Nici nu știi cât mă oftic… mai zise alintându-se, compătimitor, gata să plângă.
Cealaltă femeie, pentru care prezența lui era inoportună, îl măsură severă de câteva ori de sus până jos, și apoi zise spre Jinia, cu nervozitate în glas:
– Auzi, fă, așa rămâne cum am vorbit, da? Să-i spui că-mi bag pula’n gura lui de țigan că cu mine nu se joacă…
– Da, las’că-i spun eu, stai liniștită…
Apoi, după ce îl mai privi o dată, scurt, pe Don Stephano, plecă cu pași neobișnuit de mari și repezi în direcția magazinului din colț.
– Of, și curva asta bețivă ce mă enervează… zise Jinia după ce femeia se îndepărtă suficient, ca să se lepede de ea.
De fapt Don Stephano nu ar fi vrut să rămână singur cu Jinia pentru că nu se simțea bine în prezența ei. Niciodată nu se simțise. Zise:
– Și ai reușit să vinzi mașina?
Ea dădu demonstrativ din cap.
– Mda, mă, zise, am dat-o repede, am avut noroc. N-am stat nici o oră în târg și am dat-o.
Don Stephano se gândi cum să continue conversația aceasta care nu îl interesa. Apoi, straniu, dintr-o dată, ceva din trăsăturile feței Jiniei îi aduseră aminte de fața copilei care urla disperată, prăvălită peste sicriul lui Don Ligueros de Trabajo. Simți un fior. Și din fiorul acela se simți capabil să continue. Zise:
– Cât ai luat pe ea?
– Eeh, puțin. Douăjdouă de milioane. Da’ știi că acum îmi pare rău după ea?
Don Stephano păru că se gândește puțin. Zise:
– Nu e chiar așa de puțin…
Ea izbucni:
– Eee, pe dracu nu-i puțin! Cum nu-i puțin? Păi nu-mi ajunge să-mi plătesc nici jumătate din datorii!
Don Stephano rămase puțin nedumerit.
– Ai datorii așa de mari?!
– Eeh, făcu ea uitându-se într-o parte, e o poveste lungă….
Apoi își aprinse o țigară din care începu să tragă într-un fel care lui Don Stephano i-l amintea pe Don Ligueros de Trabajo, cel care înghițea fumul.
Dădu să plece dar chiar atunci imaginea Nausicăi se suprapuse exact peste profilul femeii din fața lui. Zise:
– Uite, acum nu mai am timp să stau dar cred că mi-ar face plăcere să ne întâlnim odată și să stăm de vorbă mai pe îndelete. Să ne amintim de zilele bune ale conacului. Ce zici?
– Mda… De ce nu?… zise ea părând destul de puțin interesată și privind din nou în lateral, ca și cum ar fi așteptat ca de printre magaziile acelea metalice și ruginite să apară ceva sau cineva. Tu pe unde mai stai acum?
Don Stephano arătă un bloc ceva mai încolo.
– Ai un număr de telefon? întrebă el.
Ea păru că ezită. Nu răspunse. Poate că de fapt nu avea telefon. Sau poate că nu voia să i-l dea.
-Tot așa de prost o duci și tu? întrebă ea în loc de răspuns. Cum iți mai merge?
Din glasul ei reieșea inutilitatea întrebării. Era o întrebare pusă de formă pentru că ea era convinsă că Don Stephano o duce la fel de prost cum o dusese mereu, vai de capul lui!
El nu răspunse imediat. Vulgaritatea conversației dintre ea și cealaltă femeie îi mai circula încă prin creier, ca un sânge rău.
– Dacă știam că vinzi mașina, poate ți-o cumpăram eu, zise el mai mult într-o doară. Tocmai ce am făcut școala de șoferi…
-Zău?! făcu ea privindu-l dintr-o dată în ochi, neîncrezătoare dar și curioasă. O cumpărai tu?!
– Zău, zise el, egal.
Urmă o scurtă pauză. Ea mai trase un fum din țigară. Don Stephano zise:
– Poate că ți-aș fi dat chiar mai mult de douzecișidouă de milioane.
Ea izbucni în râs. Zise compătimitoare:
– Du-te, măi, de aici! De unde să ai tu banii ăștia?
Don Stephano zâmbi. Zise distrat, uitându-se spre cer:
– Păi cam atât câștig eu în două săptămâni.
Râsul Jiniei dispăru brusc. Trase lung, cu putere din țigară și apoi aruncă chiștocul într-o parte. Zise cu o voce în care se citea nesiguranța:
– Măi, acum asta este…Am dat-o, am dat-o. Apoi, dintr-o dată pregătindu-se parcă să plece, zise grăbită, cu o nervozitate bruscă: Auzi, ai cu ce să notezi numărul meu?
– Ce număr? zise Don Stephano luat prin surprindere.
– Păi cum ce număr?! Ia uite la el! Numărul meu de telefon. Nu ziceai că vrei să stăm odată de vorbă ca între prieteni? zise ea izbucnind, cam fără motiv, într-un râs disproporționat de lung față de banalitatea pe care o spusese.