Un spasm îmi contractă fălcile și tot ce am în mine. Sânge și organe. Mă tulbură până aproape de moarte.
Carnea de pe mine tremură ca o piftie.
– E Tutunaru, zic.
Apoi adaug prostește:
– Tu nu îl știi?
Tutunaru e în picioare lângă unul din bolovani, în umbra aruncată de copacii de pe malul celălalt. Păros și ars de soare, abia se distinge pe fundalul umbros de vegetație întunecată. Are pe el niște chiloți negri largi care îi vin până aproape de genunchi. În mâna stângă ține o cârpă roșie, cred că o cămașă. Dar în cealaltă mână are ceva lucios. Mă opresc paralizat. Nu mai pot să fac nimic.
– Nu îl cunosc, zice ea încet din spatele meu.
Apoi adaugă îngrijorată:
– O fi un om rău?
Mă gândesc repede, repede. Acolo în chiloți negri are pula aia mare de care, nu știu de ce, îmi este atât de frică. Pula aia pe care o ținea atât de strâns în mână și o freca cu atâta putere. Ar trebui să o luăm la fugă. Dar sunt cu vioara. Și în chiloți. Tutunaru o să îmi fure vioara dacă fug. Și cum să ajung acasă, în oraș, în chiloți?
– Și mi se pare că are un cuțit, mai zice ea.
Și cu Sanusa ce o să se întâmple dacă eu fug? Am rămas pe loc și nu știu ce trebuie să fac. Sanusa se oprește și ea în spatele meu.
– De ce ne-am oprit? mă întreabă ea încet.
Mi-e atât de frică încât limba mi-a căzut în gât și l-a astupat. Nu mai pot să vorbesc.
Tutunaru vine spre noi. Are în picioare papucii ăia scâlciați. Se uită în stânga și în dreapta peste maluri să se asigure că nu mai e nimeni altcineva pe acolo. Papucii de lemn scrâșnesc peste pietre. Cum merge, își trece mâna cu cămașa roșie peste chiloții lui largi. A ajuns lângă noi. Ah, cât aș vrea să adorm. Dar nu adorm. Tutunaru e chiar lângă noi și ne privește prin ochelarii ăia groși de sticlă. Își lasă capul puțin într-o parte ca și cum s-ar gândi la ceva.
– Ce mult păr are pe el! îmi șoptește Sanusa din spate.
Dar Sanusa nu știe nimic despre el. Nu știe cine este și ce face. Am vrut să îi spun odată dar mi-a fost rușine și m-am luat cu altceva.
Tutunaru se uită la noi fără să spună nimic. În mână îi strălucește într-adevăr lama unui cuțit cu mâner pătrat de lemn, ca ăla din bucătărie cu care taie mama carnea.
– Facem baie, zic eu ca și cum el m-ar fi întrebat ce facem.
El nu zice nimic. Doar mișcă din nou din cap și îl lasă în partea cealaltă. Se uită la Sanusa. Sanusa nu știu la ce se uită sau ce face. E în spatele meu. În tot ce face, Tutunaru are niște mișcări bruște, sacadate.
– Tu cânți la vioară? întreabă el.
Nu știu dacă pe mine mă întreabă. Privirea lui e îndreptată asupra Sanusei. Pielea ei e încă udă, pe țâțele ei goale s-au strâns bobițe de apă care îi atârnă de sfârcuri. Tremur tot de frică.
– Eu cânt la pian, spune Sanusa.
Vocea ei e liniștită și sigură. De parcă tocmai ar fi răspuns unui vecin pe care l-a întâlnit în fața blocului și care a întrebat-o cât e ceasul.
Tutunaru își ia privirea de la Sanusa și se uită de jur împrejur, peste râu, prin tufișuri, prin crengi, pentru a se asigura că suntem numai noi.
– Aha, zice el.
Apoi lasă cămașa să îi cadă pe nisip și își eliberează mâna stângă. Zice:
– Cum te cheamă?
– Kuppi, zic eu.
– Aha, zice el.
Și iar se uită de jur împrejur.
Mi-e atât de frică! Nu de moarte mi-e frică ci mi-e frică că o să mă doară foarte tare când o să îmi bage cuțitul în inimă. Că, până să mor o să mai bage de vreo două trei ori cuțitul în mine și iar o să mă doară. Eu m-am tăiat la mână când ascuțeam bețe pentru săgeți și știu ce tare doare. Mai mult te ustură. Și am să văd cum o să mi se scurgă sângele din mine.
– Noi vrem să plecăm, zic.
-Îhî, zice el privind spre tufișuri.
– Da, vrem să plecăm că eu am examen astăzi.
-Îhî, zice el. Ai examen.
– Am examen la vioară, zic eu gata să izbucnesc în plâns.
– Aha, la vioară…
Și iar de jur împrejur. În curând am să mor de frică. – Dar eu nu vreau să mergem acasă, zice dintr-o dată Sanusa. Eu vreau să mai stăm pentru că noi căutăm melcișori.
Mă întorc și mă uit la ea cu groază. Ce fată proastă! Doamne, ce fată proastă! O să ne omoare!
-Îhî, face Tutunaru. Melcișori! Da, melcișori… Căutăm…
Se uită la noi. Nu spune nimic dar în timpul ăsta își duce mâna stângă între picioare, peste chiloți. Soarele cade acum pe el și îl luminează în întregime. Se atinge acolo de câteva ori ca și cum trebuia să aranjeze ceva apoi își lasă mâna din nou să îi atârne pe lângă corp.
– Ia adu vioara aia! îmi zice el și arată cu mâna spre vioara trântită în nisip. Adu-o încoace!
O iau la fugă spre locul unde ne-am dezbrăcat. Inima mea mică bate repede, repede. În timp ce alerg mă gândesc că am scăpat de Tutunaru și că pot să îmi culeg repede vioara, pachetul de haine și să o iau la fugă prin pădure pe una din potecile știute numai de mine. Să scap cu viață. Alerg repede, ajung lângă haine. Prind cu o mână cutia viorii de mânerul ei curbat, iar pe cealaltă o pun pe grămăjoara de haine împachetate. Sunt gata să le apuc și să o iau la fugă prin pădure ca să scap cu viață. Dar în clipa aceea mă gândesc la Sanusa! La ochii ei. La țâțele ei. Ea este prietena mea. Ea este iubita mea. Dacă fug, va rămâne singură cu Tutunaru fără nimeni care să o apere.
Ah, cât aș vrea să adorm în chiar clipa aceasta!
Dar nu adorm.
Las hainele pe nisip, ridic cutia viorii și o pornesc înapoi spre ei. Tutunaru o ține pe Sanusa de mână. Sunt un copil de unsprezece ani, ud, îmbrăcat numai în niște chiloți albi care mă strâng și car după mine o cutie mare de vioară undeva pe malul unui râu, în mijlocul junglei. – Melcișori sunt aici, zice el și o trage pe Sanusa în direcția aceea.
Am pornit-o toți trei spre bolovani. Tutunaru o ține strâns de mână pe Sanusa. Mă miră că Sanusa nu se zbate să scape și merge cuminte după el. Soarele bate de sus luminând pentru eternitate procesiunea aceasta stranie. O să căutăm melcișori acum?! Tremur tot!
Numai că Tutunaru se depărtează de mal, o ia către unul din bolovanii aceia mari și o trage și pe Sanusa după el. Mă opresc pe pietriș amețit, de parcă m-aș fi învârtit. Tutunaru și Sanusa ajung lângă bolovanul mare care e o piatră șlefuită de apă, înaltă cât Sanusa, spartă în trepte pe care poți să te așezi ca pe un scaun. Se întoarce și mă vede rămas pe mal. Și îmi face semn cu mâna în care ține cuțitul.
– Mă, vino cu vioara încoace!
Execut ordinul și fug repede cu vioara la el ca și cum el ar fi comandantul. Acum suntem toți trei lângă bolovanul uriaș, față în față. Eu, cu vioara în mână, cu un cuțit înfipt în inimă, cu sângele gâlgâind sonor pe aortă la fel ca apa în sifonul chiuvetei pe care o tot repară tata, o usturime insuportabilă în cele trei locuri prin care mi-a intrat cuțitul și o vedere din care cerul dispare cu repeziciune. Tutunaru cu un cuțit în una din mâini și Sanusa mână în mână cu el.
***