În orășelul acela din Sud în care am locuit o parte a tinereții mele și unde strugurii se coc cu o săptămână mai devreme decât se coc cireșele în Nordul acesta friguros, o doctoriță mi-a dat odată un concediu medical de șapte zile. Mi-a plăcut de doctoriță pentru că era o femeie frumoasă și tonică, necăsătorită și disponibilă, inteligentă și foarte feminină iar în orbite avea niște ochi negri care nu se opreau niciodată din învârtire.
Avea multe pisici.
La câteva zile după întâmplarea cu concediul medical, am primit de la ea, pe nepusă masă, cadou, un pisicuț siamez frumos ca o bijuterie. Nu mai avusesem niciodată animale de casă așa că am zis, hai să cresc și eu un motan. A fost un bun motiv ca eu și doctorița să ne vizităm o vreme. Dar cu doctorița nu a ieșit nimic. În schimb din motanul alace, Petrică, au mai ieșit încă doi motani, Gigi și Emanuel și, drept urmare, la un moment dat în garsoniera de la marginea cerului eram la un loc șase ochi albaștri și doi ochi căprui.
Îmi mergea bine. Îmi cumpărasem de curând un covor de culoarea cărămizii, pufos și înalt, și pe care nu umblam decât desculț ca să mă desfăt și să răsfăț tălpile. Pisoii alergau fericiți prin vegetația covorului și își găseau mereu ceva de făcut. Doar că într-o zi a trebuit să plec vreo trei săptămâni și am lăsat toată casa în grija unei femei bătrâne pe care o plăteam să facă din când în când servicii de menajeră. I-am lăsat cheile, i-am spus unde poate să mă găsească în caz că se întâmplă ceva și am plecat fericit să îmi văd de-ale mele.
Când m-am întors și am ajuns la ușă abia așteptam să mă descalț și să merg iar pe covorul meu înalt și moale din lâna oilor de Buhara. Doar că, în clipa în care am intrat in casă, am simțit brusc că mor. Nu, nu se întâmplase nimic, totul era lună de curat, toate erau la locul lor! Motanii începuseră să miaune fericiți în jurul meu și să sară pe pantaloni. Numai că mie, brusc, mi s-au blocat căile respiratorii, ca la astmatici. Nu am mai putut să respir. Mi s-au lipit nările nasului, mi s-a astupat traheea… M-a trăsnit un miros atât de scârbos de urină care mi-a întors în așa hal stomacul pe dos că am crezut că mor chiar în clipa aceea. Ceva profund traumatic. Am sărit și am deschis ferestrele. Trăind zi de zi cu pisoii, nu îmi dădusem seama de mirosul ăla acid de urină cu care se impregnase covorul și garsoniera, deși eu le schimbam în fiecare zi nisipul.
Peste trei zile am dat de pomană lăptarului toți motanii aceia de rasă și, după ce m-am chinuit și am transpirat cu el pe umăr coborând treptele celor patru etaje, am aruncat la tomberonul din spate bunătate de covor care îmi mângâiase tălpile și îmi încântase ochii câteva luni.
Când nu am la mine cartela de interfon trebuie să sun la un apartament vecin să îmi deschidă. Și pentru că ea e pensionară și e tot timpul acasă, sun la vecina de la parter. Femeia, de bună credință, dă puțin într-o parte perdeluța bucătăriei să vadă cine o sună, mă vede și știe că sunt vecinul de la doi, dă din cap și vine să deschidă. Și pentru că deschisul ușii de la scară nu îi ia mai mult de câteva secunde, nu își mai închide în urma ei ușa apartamentului. O lasă deschisă. Atunci în cadrul ei apar instantaneu patru motani care miaună în cor și își freacă cozile de tocul ușii. Și atunci brusc, ca un decupaj de aer solid, vine din casa ei mirosul acela ucigător din garsoniera mea cu covor din lână de Buhara. Toată urina tuturor pisicilor din lume se scurge peste mine de parcă cineva tocmai mi-a turnat în cap un butoi plin și stătut cu urina lor scârboasă. Sunt tot ud și impregnat cu urină de pisică.
Trebuie să fac ceva cu cartela asta!
Trebuie să fac ceva!
Să fac dracului ceva cu ea!
Doamne, ce urât am început să vorbesc. Și de enervat am observat că mă enervez mult mai repede…. Și erecții am din ce în ce în ce mai rar.