Plouă mărunt și e o zi de toamnă târzie, încărcată cu cenușă și presimțiri rele atârnate negre de norii reci și umezi de deasupra. Orașul este eviscerat și întors cu măruntaiele în afară și toate pielițele lui lipicioase sunt acum la vedere întinse peste trotuare și străzi sau atârnate de copacii desfrunziți. Asfaltul și trotuarele sunt lipicioase. Aerul este lipicios.
Nu știu de ce sunt atât de obosit pentru că nu am făcut mare lucru. M-am trezit devreme și nu am făcut nimic altceva decât am frunzărit o carte. Dar de cum m-am trezit mi-au revenit în minte cuvintele Melindei și nu mai pot scăpa de ele.
Îmi răsună în cap, iar și iar.
Mirosul acesta conține în el particule de durere și moarte, de organe bolnave și de înmormântări grăbite și ieftine. Îmi face rău dar trebuie să îl suport. Nu știu de ce sunt atât de sensibil la mirosuri. În holul de așteptare sunt câteva scaune de plastic și câteva persoane așezate pe ele, nemișcate, care par și ele de plastic. Aici cel puțin nu plouă iar faptul că actele medicale se execută în clădiri și încăperi de culoare albă de către bărbați și femei în costume albe mi se pare pentru prima oară în viață odihnitor și nu amenințător.
Am venit pentru niște somnifere care să mă ajute să dorm noaptea.
De la o vreme somniferele nu se dau decât pe rețetă și de aceea trebuie să te vadă un doctor. Mă așez pe un scaun și îmi întind picioarele în față. Întinzându-mi picioarele, îmi văd pantofii foști odată maro proiectați pe linoleumul verde și mă ui la ei de parcă acum îi văd prima dată. Nu îmi plac deloc. Sunt vechi și faptul că nu am fost în stare să mai îmi cumpăr alții de atâta vreme mă deprimă și mai tare. Dar pereții sunt albi, tavanele sunt albe, ușile cabinetelor sunt albe. Pare asigurator. Ca și cum Morții i-ar fi frică de culoarea albă și din cauza aceasta s-ar ține departe de ea. Adică, dacă te îmbraci în alb, dai Morții un avertisment sever să nu se apropie de tine, pentru că tu ești foarte rezistent și nu ești dispus să accepți o asemenea insultă.
Mă uit la pantofi.
Când i-am cumpărat, săptămâni la rând nu am umblat decât cu ei, mândru și orgolios. Acum pielea lor imaculată, întinsă și elastică din primele zile e pătată și plină de riduri făcute din cauza mersului. Mă gândesc că ar trebui să îi bag în apă caldă și să îi frec bine, bine, bine cu o perie de haine și cu detergent. Rama le e mânjită din noroiul care se întinde peste tot în eviscerarea meteorologică pe care o suferă orașul de săptămâni întregi. Se profilează vechi pe linoleumul holului la fel cum mă profilez și eu, bătrân pe betonul orașului. Mă uit la ei și, până să îmi vină rândul la doctor, aș vrea să adorm. Chiar acum.
Privirea îmi alunecă apoi spre dreapta peste pantofii celui care stă lângă mine. Sunt pantofi de femeie. Și pantofii ei, ca și ai mei, se profilează limpede pe linoleumul proaspăt spălat cu detergent și clor. Dar pantofii ei sunt curați și strălucitori. A venit probabil cu mașina și a parcat-o foarte aproape de spital. Gleznele, atât cât i le văd, sunt într-o ușoară extensie și alunecă firesc în pantofii noi care par cu totul aseptici. Sunt un fel de pantofi aproape obișnuiți, cam cum au și celelalte femei doar că au vârful foarte ascuțit, ca un vârf de săgeată. Sunt negri iar la bombeu, foarte aproape de degete, au două barete roșii și subțiri de piele răsucită care îi trec chiar pe deasupra degetelor pe care lucesc niște perle micuțe. Sunt foarte decupați, aproape toată laba piciorului i se vede din ei iar tocul îl au subțire și înalt. Mai degrabă par a fi niște sandale de vară. Ciudat, acum e frig și zloată, nu ar trebui să umble cu astfel de pantofi.
Și dintr-o dată, tot ce am în mine tresare! Nu, nu e posibil! Pantofii aceia sunt identici cu pantofii Doamnei Astari!
Pantofii pe care Doamna Astari îi purta cu mai mult de treizeci de ani în urmă! Pantofii despre care tata spunea ce spunea!
Identici! Absolut identici!
Mă întorc încet cuprins de un fel de panică înspre femeia din scaunul de alături. Nu, nu e Doamna Astari! Are pe ea un pardesiu lung de o culoare închisă care o acoperă până la genunchi iar în picioare poartă, noi-nouți, pantofii doamnei Astari. Își odihnește mâinile pe o poșetă de piele pe care o ține în poală. Deși are degete lungi și frumoase, unghiile îi sunt tăiate scurt și nu sunt date cu niciun fel de ojă. Pe unul din degete are o verighetă îngustă. Părul ei este lung și negru ca un segment de noapte care îi iese din cap și coboară peste gulerul pardesiului. Îi văd profilul. Genele mari și întoarse i se mișcă în sus și în jos ca niște umbre chinezești. Are chipul oval și nasul îi este arcuit, ca cel al femeilor din țările Sudului. Buzele îi sunt groase și depărtate, răsfrânte, și în lumina puțină a holului par negre. Ca și cum ar fi date cu un ruj negru. Ce straniu!
Ar trebui să fac ceva!
Mă uit vrăjit la ea, de sus până jos și rămân cu ochii pe cele două barete roșii de piele în care lucesc perlele. O hipnoză e gata să mă sugă înapoi printre bălăriile și tufele de pe malul râului pe unde vânam animale uriașe. Dar rezist. Rămân pe holul spitalului.
– Aveți niște pantofi deosebiți, spun încet.
Are o gură mică, ca de păpușă de porțelan.
Urechea pare neverosimil de mică, de parcă ar fi luată de la o fetiță și lipită pe craniul ei, în lipsa unei urechi normale de femeie matură. Sunt nebărbierit și știu că arăt neîngrijit. Ar trebui să fac ceva. Să îmi trec mâna prin păr.
Dar nu am păr.
– Vă plac? zice ea.
Și ochii ei rămân pe mine, pe chipul meu. Are o voce melodioasă deși joasă, aproape gravă. Se uită la mine și așteaptă o reacție din partea mea. Doar că de aici încolo eu nu mai știu ce trebuie să spun sau ce trebuie să fac. Era mai bine să mă fi uitat pur și simplu la pantofi și să fi tăcut din gură. Mă uit și eu la ea.
– Sunt foarte deosebiți, zic. Pantofii.
Ea dă din cap ca și cum ar fi de acord că aceea era o conversație firească. Ca și cum era de acord cu faptul că eu eram bărbat. Și că împreună începeam să fim de acord cu convenția unei conversații care nu ar fi trebuit să aibă loc.
– Și mie îmi place foarte mult, zice ea încet.
Aș vrea să adorm.
Dar nu adorm. Sunt tot aici, treaz și acut.
Conversația aceasta nu este despre lucruri reale.
Nu știu ce s-ar cuveni să spun. Repet, stupid:
– Sunt foarte deosebiți.
Ea își mută în sfârșit ochii de la mine. Mă privește câteva clipe apoi își lasă privirea în jos, spre pantofi și îi admiră.
– Așa este. E un model mai vechi dar mie mi-a plăcut așa de mult că mi-am făcut zece perechi, spune ea încet.
Ce ciudat, doamne, mă gândesc! Ce ciudat!!!