Dar nu adorm.
În baie miroase a rahat de pe conductă. Trebuie să ies dracului odată de aici și să vorbesc cu Melinda despre scrisoare. Trebuie să vorbesc cu ea! Să o întreb când s-au petrecut lucrurile alea! Trebuie să vorbesc cu ea despre scrisoare!
Dar mirosul ăsta urât din baie mă paralizează și face ca lucrurile să pară lipsite de importanță. Mă trec frisoane la gândul că, întrebând-o, aș putea să aflu ceva grav care să mă chinuie și mai mult. Nu sunt încă suficient de nervos pentru a provoca sfârșitul lumii fără să îmi pese de amputările cu care va trebui să trăiesc pentru restul vieții.
– Tu știi de când nu am mai făcut eu dragoste? m-a întrebat ea, ghemuită goală sub brațul meu.
– De când? am întrebat eu, mai mult în glumă.
S-a uitat la mine ca și cum urma să spună o grozăvie care o înfricoșa. Avea în och privirea aceea dusă a omului care face un efort să își aducă aminte ceva petrecut cu foarte multă vreme în urmă. Când în sfârșit vorbește, vocea îi vibrează de parcă face o destăinuire înspăimântătoare:
– De patru luni!
Intervalul acela i se pare la fel de lung ca și eternitatea unei călugărițe dată la mânăstire de mică. Îmi caută cu ochii înțelegerea și compasiunea și mă întreabă din nou:
-Îți dai seama?!
Apoi adaugă calm, adânc, ca într-un scurt extaz mistic:
– Așa sunt eu! Dacă nu îl iubesc, nu pot să mă culc cu un bărbat.
Și și-a pus obrazul pe pieptul meu gol.
Doamne, cât de mult m-au bucurat atunci! Sunt exact cuvintele ei. Și, de ce mi-ar fi spus așa ceva dacă ea ar fi făcut dragoste cu un alt bărbat cu doar câteva zile mai devreme? Pentru ce era nevoie să inventeze o confesiune de care nu avea nimeni nevoie? Pentru că nu avea niciun fel de rost să îmi destăinuie un lucru pe care nu i-l cerusem și pe care nimeni nu i l-ar fi cerut apoi vreodată. Singura explicație logică e că, într-adevăr, până în clipa aceea ea nu mai făcuse dragoste de patru luni de zile. Și deci atunci spusese adevărul.
Dar dacă nu mai făcuse dragoste de patru luni de zile, atunci înseamnă că s-a întâlnit și s-a culcat cu individul ăsta care scrie scrisoarea DUPĂ ce m-a întâlnit pe mine. S-a întâlnit și s-a culcat cu el după ce noi am făcut dragoste. Imediat după. Pentru că individul spune așa în scrisoare ”Ah, cât de mult îmi place să îmi amintesc de țâțele tale mici, feciorelnice, cum mă jucam cu ele și le sărutam în parfumul de liliac care venea pe geamul sufrageriei.” Au făcut dragoste în sufragerie… Nu au mai putut aștepta, s-au aruncat unul asupra altuia, acolo, pe mobila din sufrageria ăstuia… Și cu patru luni înainte nu era nicăieri nici urmă de liliac. Era ianuarie și era un ger de îți crăpa puța în sufragerie! În ianuarie nu stă nici dracul cu fereastra deschisă la sufragerie în timp ce se joacă cu niște țâțe mici și feciorelnice. Ba, mai mult, din scrisoare reiese că lucrul acesta nu s-a întâmplat numai o singură dată. Ci de mai multe ori. Iar în timpul ăsta ea nu numai că se culca cu mine dar îmi spunea deja că mă iubește…
Oare chiar e posibil? Noi să ne facem deja planuri de viitor împreună iar ea, dintr-un capriciu, să se culce în timpul ăsta cu altcineva? Dar dacă nu o făcea doar dintr-un capriciu? Dacă de fapt o făcea dintr-o obișnuință? Dintr-o obișnuință a capriciului?
Ahh… Mi-e atât de frică! Dumnezeule, mi-e atât de frică încât simt că mă enervez foarte tare. Frica asta care mă cuprinde începe să mă enerveze foarte tare! Iar eu când mă enervez foarte tare, de cele mai multe ori fac lucruri de care mai târziu îmi pare foarte rău.
Mă uit iar în oglindă. De ce dracu stau ca un prost în baia asta care miroase și mă uit în oglindă?! De ce trebuie să stau eu acum ascuns ca o cârtiță cuprins de frica de sfârșit de lume? Ah, cât mă enervez! Cât mă enervez! Dacă aș putea să adorm!
Dar nu adorm!
Împăturesc scrisoarea, o bag la loc în buzunar și ies din baie cuprins de un tremurat neobișnuit. Melinda este în dormitor, lungită pe patul pe care l-am cumpărat de curând, și se uită la televizor. E într-un halat galben, pe jumătate desfăcut. Sunt nervos. Suficient de nervos. Mi-e teamă că sunt suficient de nervos ca să provoc sfârșitul lumii. Apăs clanța cu putere și intru în dormitor.
– Vreau să te întreb ceva, zic și mă așez pe marginea cealaltă a patului.
Nu îmi place deloc cum sună vocea mea. Alunecă și îmi sună străin. Mă sperie pe mine însumi, ca un avertisment că urmează să se întâmple ceva urât și străin de felul meu de a fi care nu mi se poate întâmpla într-o voce normală.
Melinda se uită la televizor dar ea știe că atunci când eu încep o conversație în felul acesta, urmează să se întâmple ceva important. Ceva de care se teme. Se neliniștește dar nu își ia privirea de la ecranul televizorului.
Vrea să pară impasibilă.
– Ce e? S-a întâmplat ceva?
Toată presupusa mea inteligență lingvistică și pricepere în nuanțarea și echilibrarea limbajului dispar brusc. Din mine rămâne doar un cimpanzeu incandescent, incapabil de a se exprima altfel decât primitiv și minimalist.
-În primăvară ai fost cu cineva? o întreb și nu îmi iau ochii de la ea.
Ea se uită în continuare la televizor. Inima îmi bate ca un ciocan pneumatic. Simt cum îmi tresar, la întâmplare mușchii pe mine. De răspunsul ei depinde tot conținutul vieții mele! Pe fața ei nu se mișcă niciun mușchi. Nu pot citi nimic în avans.
-În primăvară?! întreabă ea ca și cum întrebarea mea era una despre vreme, pe care nu o pricepuse suficient.
– Da, în primăvara asta, zic eu cu vocea aceea schimbată, de antropoid. Ai fost cu cineva?
Ea însă înțelege neașteptat de repede sensul întrebării mele.
-În primăvară am avut o aventură, da, zice ea de parcă îmi spunea că tocmai a cumpărat un detergent nou.
Inima mi-o ia razna. Aerul dormitorului se rarefiază brusc. Ceva mi se întâmplă cu vederea.
– Păi, când? întreb prostit, simțind cum mă înăbuș. – Nu mai știu exact când, răspunde ea, pe aceeași voce egală, controlată. În primăvară.
– Păi în primăvară eram deja împreună. Cum adică ai avut o aventură în primăvară?
Ea se gândește puțin.
-Înainte de a fi noi împreună, spune.
Ah, cât mă doare propoziția asta. Pentru că ea, oricum aș lua-o, înseamnă că o dată a mințit.
Ridic vocea.
– Melinda, după ce am făcut noi dragoste prima dată, tu singură mi-ai spus atunci că nu mai făcuseși dragoste de patru luni de zile. Eu nu te-am întrebat nimic. Tu mi-ai spus!
– Eii… face ea ca și cum m-ar lua la rost pentru așa întrebare prostească. Am zis și eu așa, ce vrei, nu eram obligată atunci să îți spun ție ce făceam. Nici nu ne cunoșteam!
Sunt surprins de întorsătura aceasta simplă la care nu mă așteptasem nicio clipă. Și recunosc că, într-o oarecare măsură, îmi convine. Da, îmi convine să mă fi mințit atunci decât să mă mintă acum. Inima îmi bate nebunește. Îmi este o frică cumplită de întrebarea pe care urmează să o pun:
– După ce te-ai culcat cu mine, te-ai mai culcat vreodată cu altcineva?
Parcă aș fi sub apă, fără aer. Răspunsul ei este insuportabil de important pentru mine.
Ea ezită puțin. Se gândește. Apoi zice ferm: – Nu, după ce m-am culcat cu tine nu m-am mai culcat cu nimeni.
Îmi vine să țip de bucurie. Parcă am ieșit la suprafață după ce am stat pe fundul apei până la epuizare. Respir! Dar asta înseamnă că a mințit atunci. De ce nu mar minți și acum? Revin, ceva mai încrezător:
– Juri?
– Jur!
Nu mă mai pot opri.
– Jură pe ce ai tu mai sfânt în lumea asta, îi spun. Jură pe sănătatea fetiței tale că nu te-ai mai culcat cu niciun bărbat după ce te-ai culcat cu mine.
Ea se uită pentru prima dată la mine de când am început discuția asta. Probabil că arăt descompus și înfricoșător. Spune mecanic, fără expresie:
– Jur pe sănătatea fetiței că nu m-am mai culcat cu niciun bărbat după ce m-am culcat cu tine.
Toată tensiunea aceea otrăvită din mine iese brusc afară prin jurământul Melindei. Ca o exorcizare instantanee și extenuantă. Sunt convins că așa este pentru că știu cât de mult își iubește Melinda fetița. Cel puțin sunt convins de un lucru. Și anume acela că, de când suntem împreună, Melinda îmi este credincioasă. Eliberarea este atât de bruscă încât îmi vine să râd. Ar trebui să îmi fie de ajuns. Ar trebui să îmi dau naibii jos pantalonii ăia de pe mine și să mă duc să fac un duș, să mă bărbieresc, să mă parfumez. Excesul meu de interogație nu e încă satisfăcut pe deplin. Întreb relaxat, aproape îngăduitor:
– Păi, și cu ăsta, de ce te-ai culcat?
Dă din umeri, ea însăși ieșită din corsetul de tensiune în care o împinsesem.
– Arăta bine, zice ea.
Mă ridic de pe marginea patului și mă uit pe fereastră. E întuneric de câteva ore. Mă duc să fac un duș și apoi să mă bag și eu în pat alături de ea. Din cauza ușurării pe care am simțit-o după jurământul ei, nu mai conta nimic. S-a culcat cu bărbatul acela doar pentru că arăta bine? Atât?! Pentru că arăta bine?! Dar…
– Te-ai culcat cu un bărbat doar pentru că arăta bine? întreb, bulversat de revelația asta. Păi, tu spuneai că nu poți să te culci cu un bărbat decât dacă ești îndrăgostită de el.
Ea dă din umeri într-un gest care poate însemna orice și se uită în continuare la televizor. Renunț să mai întreb. M-am rănit deja până la sânge și m-am încărcat cu o îngrijorare nouă și cu o nesiguranță chinuitoare. S-a culcat cu un bărbat doar pentru că arăta bine… Dar în lumea aceasta sunt foarte mulți bărbați care arată bine!
Câțiva dintre ei locuiesc chiar în cartierul nostru.
Și câțiva chiar în bloc cu noi.
Iar mie, acum câteva luni, ghemuită toată la pieptul meu, mi-a spus, cu șoaptele pe care se fac destăinuirile cele mai intime, că ea nu se poate culca cu un bărbat decât dacă simte ceva profund pentru el…
Trebuia să înțeleg adică cum că pentru mine simțea deja ceva deosebit, profund, fundamental…