Ziua a treia, pe la 7.00 dimineața
– Hei!
E Irene.
S-a trezit.
Aud prin ușa deschisă cum se sucește în pat și murmură ceva. Nu știu ce spune, dar ce spune nu are nicio importanță.
Alte cupluri au obișnuințele lor cu care trec peste fiecare moment al zilei fără să mai fie uimiți că există și că se iubesc. Au între ei, de la sine înțelese, niște declarații implicite prin care sunt de acord că traversează împreună o minune care le iluminează viața. Și își văd mai departe de treabă prin minunea aceea.
Dar noi nu suntem un cuplu.
Suntem un bărbat și o femeie care, într-o zi, s-au trezit în interiorul unei atracții neprevăzute și imparabile. Noi nu avem niciun fel de obișnuință. Ce avem noi este doar o intermitență dureroasă dintr-o istorie scurtă și feroce, începută cu doar câteva luni în urmă. Nu am avut timp de repetări și de aceea fiecare moment e trăit ca ceva fără precedent. Fiecare moment își inventează și își asociază un conținut nou și halucinogen și de aceea e încărcat cu un consum acut și intens de emoție nouă.
– Iubitule, unde ești? Vino aici!
Intru în dormitor. E învelită cu plapuma până sus la gât și se uită serioasă la mine. Irene nu zâmbește nici în poze și nici în realitate. Nu știu dacă pentru că nu găsește motiv să zâmbească sau doar pentru că s-a obișnuit să creadă că așa este mai atrăgătoare. Sau pentru că de fapt este tristă. Fereastra de pe peretele din stângă s-a luminat în partea de sus. Începe să se facă ziuă.
– Te-ai trezit, bobule de mazăre?
– Vino aici lângă mine, zice.
Intru sub plapumă, o trag la mine și îi cuprind trupul mic și fierbinte. Se lasă în îmbrățișarea mea ca un pacient care trebuie dus undeva și își bagă botul între umărul meu și obraz. Și respiră acolo și mă inhalează ca pe un gaz. Mi se pare comică.
– Ce îmi place cum miroși! zice ea.
Era ceva nou să știu că miroseam într-un anume fel și că mirosul meu era frumos. Habar nu aveam.
– Îmi place mult mirosul tău, zice și mă inhalează încă o dată. Trebuie să mă încarc cu el, să îl țin minte.
Mie mi se pare că nu miros a nimic.
Apoi mă încalecă cu un picior și își pune capul pe pieptul meu. Stăm așa o vreme. O mângâi pe păr, pe frunte, pe gât, mâna îmi alunecă pe spinarea ei arcuită, ajunge pe curbura bucilor ei. Între ele, Irene e umedă și fierbinte.
– Stai cuminte, repetă ea. Nu avem timp.
Apoi mă inhalează din nou. Zice încet:
– Și nici nu mai vreau acum. Nu vreau decât să te țin în brațe. Doar ține-mă lângă tine și lasă-mă să te miros…