Am ajuns pe plajă târziu, când cerul se umpluse de stele și întunericul nopții înghițise deopotrivă și munții și mașina.
Tot restul drumului a trebuit să merg încet, pentru că nu se mai aprindea decât un far iar șoseaua era plină de curbe și de bolovani căzuți de pe versanți. Trebuia să fiu cu băgare de seamă să nu cad în hăul care se căsca în stânga. După ce drumul a ieșit dintre munți, am mai mers câțiva kilometri în lungul țărmului apoi, în apropiere de Mavua, am virat la dreapta pe un drum de nisip și, după încă o oră de mers, am intrat cu roțile direct pe o plajă. Am oprit, obosit de mers și de emoții, și m-am hotărât să îmi ridic cortul acolo pentru câtă vreme urma să rămân prin părțile acelea.
De fapt, pe duna de nisip pe care mă oprisem nu era nicio Irene.
Se înnoptase și orizontul se făcuse o dungă subțire care pâlpâia violetă și despărțea, de jur împrejur, lumea de sus de cea de jos. Nu eram decât eu cu mașina mea, cu parbrizele sparte și vopseaua zgâriată. Era caraghioasă. Și eu eram caraghios. Și cred că și viața mea era caraghioasă. Și mai era briza de seară, bătând răcoroasă dinspre apă spre munți. După ce domnul Negru o apucase de chederul geamului din stânga, se opintise o dată tare cu ea și o sucise în așa fel de o pusese la loc cu roțile pe șosea iar eu i-am strâns mâna și i-am mulțumit, mașina, chiar când nu se mai aștepta nimeni, a pornit de la prima cheie și a rezistat până aici.
– Ce noroc că nu ați murit, a spus doamna Bianca după ce Domnul Negru a așezat mașina din nou cu roțile pe asfalt.
S-a uitat la mine ca la o curiozitate, și-a aranjat un pic părul și a început să râdă. Și a râs aproape un minut. Ca și cum faptul că încă trăiam era un lucru comic.
– Da, e mai bine că nu ați murit. Nefiind mort, puteți să mergeți mai departe.
Apoi a intrat în mașina ei, încă râzând.
Domnul Negru m-a examinat să se asigure că nu sângerez pe nicăieri apoi a urcat și el în mașină și au plecat. Mașina lor s-a micșorat în lungul șoselei iar apoi s-a pierdut după o coastă de munte. Iar eu, în urma lor, am reușit să ajung pe plajă scoțând un fum gros și înecăcios, alburiu, care se destrăma în spatele meu peste piatra din munți și se amesteca cu cerul insulei.
Marea e neagră, cerul e negru, plaja e neagră și orice fâlfâit de aripi sau croncănit de pescăruș pare o taină. Ai zice că noaptea e liniște pe malul mării dar valurile fac mult zgomot.
Cortul e nou, l-am cumpărat cu câteva zile înainte de a pleca și e prima oară când îl desfac. Mi-ar trebui un pic de lumină, dar lanterna s-a spart și de la stele nu am decât luciri enigmatice care nu mă ajută prea mult. Bâjbâi prin întuneric încercând să îi potrivesc bețele și clemele, și, privind din când în când bucățica de lună care cade peste apă, îmi dau seama, că toate filmele și poveștile cu pustnici și sihaștri în sălbăticie care își savurează solitudinea, sunt doar povești de adormit copiii.
Sau minciuni.
Adevărul e altul.
Nimeni nu se duce să trăiască printre broaște și țânțari, șobolani și libelule sau rinoceri și gușteri verzi, pentru că îi plac râmele sau bălegarul de elefant. Oamenii fug în sălbăticie pentru că sunt obosiți și rușinați de atâta lipsă de dragoste și de rost cu care se trezesc dimineață. De atâta dragoste pe care nu o primesc, de atâta dragoste pe care nu o dau și de atâta rost pe care nu îl au. Și, decât să trăiască așa în văzul tuturor, mai bine se duc să trăiască fără ea acolo unde nu îi vede nimeni.
Singurătatea este atunci când, oriunde ai fi, trăiești fără oamenii care îți aduc în viață plăcere și rost. Știu asta sigur, pentru că exact lucrul acesta mi se întâmpla mie acum, când mă chinuiam să ridic cortul ăsta nenorocit care nu voia deloc să stea drept.
Fir-ar el să fie de cort tâmpit!