– Pentru spovedanie m-am pregătit zile la rând. Îmi era frică să dau ochii cu preotul și să îi povestesc tot ce mi se întâmplase. Dar mă hotărâsem să spun tot. Tot! Înțelegi? Voiam să mă curăț de toate și să încep totul de la capăt!
Am dat din cap prin întuneric în semn că înțelegeam, dar nu cred că ea m-a văzut. Și nici nu știam de la care capăt ar fi vrut ea să o ia. Și încotro să se ducă.
– Făceam exerciții de spovedit, a zis ea și pe urmă a râs. Mă puneam în genunchi în fața oglinzii, îmi lăsam capul în piept, îmi puneam un prosop pe cap și începeam să vorbesc de una singură, cu ochii închiși. A fost greu și până am găsit un preot la care să vreau să mă duc, că nu voiam la oricare. Voiam unul cu har, prin care să fiu sigură că mă auzea Dumnezeu.
Pe urmă a făcut o pauză și cred că și-a trecut mâna prin păr.
– Și, știi, eu credeam că mama Preacuviosului o să mă omoare. Ea a fost aia care m-a spionat și care m-a făcut să îmi dau seama în ce fundătură intrasem cu florarul. Și cu viața. Dar, până la urmă tot ea a fost cea care m-a apărat cel mai mult. Nu i-a spus lui Vasili. Dacă afla nebunul ăla, mă călca în picioare că l-am batjocorit pe fiu-su. Mă desfigura. Maică-sa a venit într-o seară la noi și ne-a adus o oală cu sarmale și niște plăcintă cu brânză și, la plecare, m-a tras deoparte pe hol și mi-a spus că trebuie neapărat să merg la preot să mă spovedesc. Și înainte de a merge la preot, trebuie să fac rugăciunea pentru spovedanie, ca să fiu curată. O rugăciune de jumătate de oră, pe care a trebuit să o învăț și să o țin minte. Și să nu mă culc cu nimeni. Și să nu fiu pe ciclu.
Irene îmi vorbea despre o realitate a ei pe care trebuie să o reconstruiesc din ceea ce îmi povestea. O întregeam, chiar dacă numai puțin.
– Vorbeam, vorbeam, îi povesteam cum mă pricepeam mai bine despre toate pe care le făcusem. Mă concentram să îmi aduc aminte și, concentrându-mă, îmi veneau în minte tot felul de detalii pe care le uitasem. Și, cum vorbeam, mă simțeam tot mai bine și tot mai ușoară. El mă lăsa să vorbesc cum voiam eu, nu mi-a pus decât vreo două sau trei întrebări. Era bine. Mă eliberam și mă curățam. Dar în timp ce îi povesteam, am simțit cum crucea pe care o ținea în mână peste capul meu a început să se miște. Tresărea, de parcă preotului îi începuseră să îi tremure mâinile.
– Care cruce? am întrebat-o încet, simțind că mor de emoție.
– Tu nu te-ai spovedit niciodată? mă întreabă ea, mirată.
– Nu.
– Când te spovedești, îngenunchezi în fața preotului și el îți pune pe cap patrafirul. Și pe urmă îți pune pe cap o mână în care ține o cruce de lemn, cu pietre scumpe. Tu vorbești, vorbești și prin crucea aia cuvintele tale se duc la Dumnezeu, a zis ea, pătrunsă. Și Dumnezeu te aude și te iartă.
Era adorabilă în raționamentul acesta ezoteric, simplu și eficace. Mi-o imaginam ghemuită cuminte sub patrafir, îmbrăcată într-o bluză neagră încheiată până sus, cu un guler mic de dantelă albă la gât, și o fustă neagră, plisată, care se făcuse roată pe podea când îngenunchease, povestindu-i preotului încet și încrezătoare cum îi masturba ea pe bărbați, ca și cum în felul acesta, mărturisind, ar fi putut să le bage bărbaților orgasmele înapoi în testicule, de unde veniseră și să se spele pe mâini de ele. Și cum se plimba ea în bucile goale printre ei, încălțată în pantofi roșii, negri sau albi, înnebunindu-i de dorință.
Nu m-a mirat deloc reacția preotului.
Dar m-a îndurerat și m-a făcut să mă simt neputincios.
A trebuit să aștept mult până să îmi treacă agitația care m-a cuprins când Irene mi-a spus că vedea cum preotului, în timp ce ea vorbea, i se ridica încet-încet reverenda sub patrafir chiar în dreptul feței ei.
– Da, chiar așa fost, îți spun sincer. Eu mă spovedeam și lui i se scula. Chiar acolo, în fața mea i se scula pula pe sub reverendă.
M-am speriat și m-am agitat.
Așa ceva nu trebuia să se întâmple. Dar se întâmplase și îmi era ciudă că se întâmplase chiar Irenei, femeia mea. Mă luase o deznădejde, de parcă tocmai aflasem că, cu câțiva ani înainte, în timpul unei spovedanii din Babilon, cineva îmi furase tot ce aveam. Îmi venea să mă ridic din pat ca să mă duc să îl caut pe popă prin oraș chiar atunci, la miezul nopții, și să îl strâng de gât.
– Păi, idiotul, nu avea chiloți pe el? întreb ca și cum puteam să mai repar ceva.
– Păi, nu avea.
– Și tu ce-ai făcut, am întrebat-o.
– Ce să fac? a întrebat ea naivă.
– Ai mai stat acolo? N-ai plecat?
Ea nu a răspuns imediat. În sinea mea speram că s-a speriat, sau că a fost dezgustată sau dezamăgită. Sau scandalizată. Că s-a ridicat și a plecat.
– Vrei să îți spun adevărul? m-a întrebat ea încet.
– Numai adevărul, am zis. Știi că numai asta vreau.
– M-am excitat!
***